PACALA in SATUL LUI
by Ioan Slavici · from Povești
Adapted Version
Once, there was a clever man. His name was Păcală. He lived in a small village. The village was small. The houses were small. But Păcală had big ideas. He wanted to stay home. He wanted to be happy. So he got a little calf. The calf was tiny. It had big brown eyes. The calf ate grass. It ate grass all around. It ate and ate. Păcală smiled. He liked his little calf.
The little calf grew big. Very, very big! It was a strong cow. It was the biggest cow! The people in the village saw it. They saw the big cow. "Oh no!" they said. Villagers saw the big cow. They disliked it. The big cow ate their grass. It ate their wheat too. "Stop that cow!" they said. "It eats our food!" The people were angry. Very, very angry.
The people were not kind. They took Păcală's big cow. "The cow is ours now!" they said. They left Păcală the cow's skin. They put it in his yard. Păcală was sad. He looked at the skin. He sat down. He was very sad. But then he had an idea. He was also clever. Very clever. He stood up. He picked up the skin. He had a plan.
Păcală took the cow's skin. He put it on a stick. He walked to the big market. He walked and walked. He walked all day long. The sun went down. It got dark. He needed a place to sleep. He looked around. He found a house. A Woman was there. Her husband was not home. She made a big, secret party. She had cake. She had bread. She had meat. Lots of yummy food! It was for a special guest. A very special guest.
Oh no! The Woman's husband came home! He came home too early. The Woman was scared. She hid all the yummy food. She hid the cake. She hid the bread. She hid the meat. She hid the drinks too. Quick, quick! She hid it all! Under the bed. Behind the door. In the big box. The husband sat down. He was tired. He did not see the food.
The husband was very hungry. "I am so hungry!" he said. "Is there food?" "No food," said the Woman. But Păcală was clever. He looked around the house. He knew where the food was. He saw the cake under the bed. He saw the bread behind the door. He saw the meat in the box. "Look!" he said. "Magic food!" He pulled out the cake. "Here is cake!" He pulled out the bread. "Here is bread!" He pulled out the meat. "Here is meat!" He found the drinks too. The husband was so happy! "Magic!" he said. "Real magic!" He ate and ate. He gave Păcală many coins. Many, many coins. Păcală smiled. He was very clever.
Păcală went to the market. He sold the cow's skin. "This is a magic skin!" he said. "It brings good luck!" The people heard this. They all came to see. "Good luck?" they said. They wanted good luck and to be rich. They sold their own cows. They sold them for very little. "We will find magic skins!" they said. They looked and looked. But they did not find any. No magic skins at all.
The people were very angry. They lost their cows. They felt so silly. "Păcală tricked us!" they said. "He is bad!" They caught Păcală. They put him in a big sack. "We will send you far away!" they said. They wanted to teach him a lesson. They tied the sack tight. Very tight. Păcală was in the sack. It was dark in there.
The people went to the river. They looked for a good spot. "Here?" said one man. "No, over there!" said another. They walked up the river. They walked down the river. Păcală was in the sack. He waited. He was not scared. He had a plan. A man came down the road. He had many, many cows. He was the Cow-Man. He saw the sack. "What is this?" he said. He wanted to know. He walked to the sack. He poked the sack. "Who is in there?"
Păcală talked to the Cow-Man. "Oh dear!" he said. Păcală said they wanted him leader. Cow-Man wondered. "Yes!" said Păcală. "I will have a big house. I will have many nice things." "That sounds good!" said the Cow-Man. "But I do not want it!" said Păcală. The Cow-Man was very surprised. "You do not want it?" "No!" said Păcală. "You can take my place!" "I can?" said the Cow-Man. "Yes!" said Păcală. "Get in the sack!"
The Cow-Man was very happy. He wanted the big house. He wanted the nice things. "A big house for me!" he said. He opened the sack. Păcală got out. The Cow-Man got into the sack. Păcală tied the sack fast. Very fast. "Thank you!" said the Cow-Man. Păcală was free! He smiled a big smile.
Păcală took the Cow-Man's cows. Many, many cows! Big cows. Small cows. Brown cows. White cows. He walked back to his village. He smiled all the way. He was very happy. He had many cows now. So many cows!
The people came back to the river. They saw the sack. They thought it was Păcală. "There he is!" they said. They pushed the sack into the water. Splash! The Cow-Man shouted. "I am
Original Story
PACALA IN SATUL LUI.
(POVESTE)
se urâse și lui Păcală să tot umble răsleț prin lume, așa fără de nici o treabă, numai ca să încurce treburile altora și să râză de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat ca toți oamenii de treabă să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, – vorbă scurtă, – să se astâmpere odată.
Și fiindcă Românul zice, că nu e nicăiri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse și el în satul lui și începù cum încep toți oamenii, care n’au nimic, adecă făcù ce făcù de-și agonisì o vițelușă și o trimise la pășune în izlazul satului.
Căci așa se face averea.
Păscând, vițelușa se face vițea, vițeaua se face junincă, juninca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu vițelul o vinzi, ca din prețul ei să cumperi șapte vițelușe și să le trimiți și pe ele la pășune în izlazul satului.
De ce e oare islazul islaz, dacă nu pentru ca să-l pască vițelușele oamenilor?
Păștea dar vițelușa lui Păcală, păștea, și cu cât mai mult păștea, cu atât mai vârtos creștea, încât nu erà în tot satul vițea, care s’o întreacă, iar când ajunse și ea vițea, nici junincele nu se puteau potrivì cu ea.
«Măi! – ziceau vecinele lui Păcală, – ce lucru să mai fie și ăsta? vițeaua asta ne întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de crește așa de frumos?»
Nu erà nici soiul vre-unui soiu deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; vițeaua erà însă vițeaua lui Păcală, iar Păcală își căutà de treabă, n’avea vreme s’o mai păzească și să nu rupă câte odată și din holdele oamenilor.
Ajungând junincă, vițeaua lui Păcală se făcù stăpână pe întregul hotar. Umblà și ea, cum umblase și stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, și unde n’o căutai, acolo dedeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbiște, mai știe bunul Dumnezeu pe unde.
Iară Păcală li se plângea oamenilor, că prea i s’a făcut răsleață juninca și că are treabă și nu poate umblà după ea.
Nu-i vorbă, oamenii s’ar fi plâns și ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă, când Păcală îi luà pe dinainte și li se plângea de te prindea mila de el.
Când văzură dar, că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră pe gânduri. Știau ei, cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele șeapte vițelușe, cum se fac vițele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci și ele, și cum le vinde Păcală și pe ele și se întoarce dela târg cu o spuză de vițelușe, toate flămânde, toate pornite din fire să se facă vițele, juninci și vaci în cele din urmă.
«Măi! – strigară ei, – ăsta ne mănâncă și urechile din cap cu vițelușele lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură».
Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu erà de vină și avea treabă, nu putea să-și piardă vara umblând după coada junincei.
Se sfătuiră dar între dânșii și iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n’ajunseră a se dumirì, că toată carnea, pe care a pus-o vițelușa, ca să se facă vițea și din vițea junincă, e carne adunată din nutrețul de pe hotarul lor, adecă după toată dreptatea carne din carnea, care ar fi fost să fie a lor și numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca și când venise ca vițelușe în sat.
Dumiriți odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea și o mâncară, iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.
Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.
Păcală, – de! ce să facă?
Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă pentru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat – a bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.
Intinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscà, o luă în vârf de băț și plecă cu ea la târg, ca s’o vânză.
Așa ajunse Păcală iar pe drumuri.
Se duse și tot se duse mereu, de dimineață până la prânz și dela prânz până seara. Când erà pe înserate, el se oprì într’un sat dela marginea drumului și se uită împrejurul său, ca să-și găsească vre-o casă, la care să mâie, vre-o văduvă ori vre-o femeie, al căreia bărbat nu-i acasă.
Nu poate – că – Doamne ferește, – ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, știà că sunt fricoase femeile, li se urăște așa singure și sunt bucuroase de oaspeți, numai ca să știe, că e peste noapte picior de om la casa lor.
Și găsì Păcală chiar mai la marginea satului o femee, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu, că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ținea și el să rămână așa într’un unghiu al casei, într’un șopron în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N’avea biata muiere încotro, trebuì să-l primească, dar îi și spuse să se culce și să doarmă, c’o fi ostenit de drum, sărmanul de el!
«Ce-o să mai fie și asta?!» grăì Păcală.
El știà, că muierile sunt și vorbărețe, și doritoare de a le ști toate câte sunt în cer și pe pământ; iar muierea aceasta nici nu-i povestia nimic, nici nu-l întrebà, de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai știe… Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, și Păcală în loc de a dormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vază cele ce se petrec în casă și împrejurul casei.
Nici nu se înseră bine, și muierea începù să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, și plăcinte, și un purcel fript, și o coastă opărită cu varză călită. – Și apoi rachiuri și apoi vinuri. – Ospăț nu alta.
N’ar fi fost Păcală om pățit, dacă n’ar fi știut, că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai erà și ea gătită ca de nuntă.
Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l așteptà nevasta cum își așteaptă fetele mari pețitorii, eșind mereu în ușă și în portiță, ca să vază, dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întârzie, dacă sosește.
Nu care cumva să crează cineva, că – Doamne ferește ce! – Nu! – ci fiindcă vornicul erà cel mai de frunte om în sat și nu putea să-l primească la casa ei ca pe ori și cine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum – mai pe seară.
Alt nimic nu erà la mijloc. – Doamne ferește!
Erà gata nevasta cu toate: purcelul erà frumos și rumen de-ți pocneà șoricul în dinți, costițele erau opărite, varza erà călită, plăcintele abureau, rachiul erà așezat pe masă, vinul stetea în apă rece, – nu mai lipsia decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată, – să te miri, nu alta, – se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, și nu-i rămăsese de cât să se întoarcă, să pună altă osie la car și să plece mâne din nou la pădure.
Muierea bună și credincioasă își cunoaște bărbatul după mers, din tușite și strănuturi, ba chiar și din pocnetele biciului, iar nevasta, la care își luase Păcală conac, erà și ea muiere bună și credincioasă. Ea își cunoscù bărbatul din scârțiitul roatelor dela car, iar scârțiitul roatelor se auzià de departe, destul de departe, pentru ca o muiere harnică, precum erà dânsa, să-și rânduiască treburile.
Ea luă purcelul cel frumos și rumen și-l ascunse iute-iute după cuptor, luă plăcinta și o puse iute-iute pe cuptor, luă costițele cu varză călită și le vârî în cuptor, mai vàrî tot iute-iute și rachiul sub perina dela căpătâiul patului, iar vinul sub pat, și pe când carul cu boii intrà în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.
Nu poate că Doamne ferește ce! – dar de! – tot erà mai bine să nu afle bărbatul.
Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaș, începù să se plângă, nevasta ca toată muierea bună și credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cum se cade, eșì și el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă, că e și el aici, să-i ceară iertare, că a îndrăznit și să-l mai roage și pe el de conac.
«Fă, muiere, – grăì bărbatul, după ce se mai încălzì în cuibul lui, – mie mi-e foame; n’ai tu ceva de mâncare?»
De! ce să-i faci? omul flămânzește la drum. Nu-i vorbă, mai erà în traistă merindea, pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea, cu care se întoarce din drum.
«Vai, săraca de mine! – răspunse nevasta, – dar de unde să am? Eram să te aștept pe mâne. O să-ți fac însă o mămăliguță bună, ca s’o mănânci cu o zămuță de usturoiu».
«Mămăliguță să fie!» – grăì bărbatul.
Când e flămând, omul se bucură și de mămăligă.
Om umblat prin lume, Păcală știà, că o să-l poftească și pe el la cină, ca să mai stee de vorbă, și nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeț erà și el, tot flămând – ca ori și ce om sosit din drum.
Și cum steteau de vorbă în vreme ce nevasta gătia mămăliguța, Păcală, care nu erà cap sec, se gândia mereu, cum să facă el, ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos și rumen de-ți pocnește șoricul în dinți, costițe cu varză călită și plăcinte de cele bune; cum ar face, ca să bea o gură de rachiu și să guste măcar odată din vinul cel vechiu.
Și – lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri de alaltăieri! Simțise odată mirosul, – și grija lui mai departe.
Ca om drumeț își ținea bățul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi erà la picioare.
El se încruntă odată și trase așa cam pe furiș cu bățul în piele.
Bărbatul se cam mirà, că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui erà bățul, a lui erà pielea: treaba lui erà ce făceà cu ele.
Peste câtva timp Păcală iar trase una cu bățul, ba mai se și răstì la piele: «Ține-ți gura, slut-o!»
Bărbatul iar tăcù.
Păcală dete de a treia oară și acum se răstì și mai rău.
«Ce ai cu pielea aceea?» – întrebă omul nostru.
Păcală mai dete din umăr, mai se codì, mai se rugà de iertare, că nu poate să spună.
«Apoi, – grăì el cam cu anevoe în cele din urmă, – piele-ar fi de piele, dar, așa cum o vezi, nu e piele, ci prooroc, care știe toate cele neștiute și vrea mereu să spună lucruri de nespus».
«Și ce vrea să spună?» – întrebă mirat bărbatul.
«Uite! – grăì Păcală și puse urechia la piele. – Mare minune! – Zice să cauți la căpătâiul patului, c’o să găsești rachiu».
Bărbatul căută și găsì.
«Mare minune! Cine l-o fi pus oare?»
«E taină!… răspunse Păcală asta nu se poate ști».
«Și ce mai zice proorocul?»
«Să cauți după cuptor, că vei găsì un purcel fript», – zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele.
«Auzi d-ta lucru ciudat! – Ce mai zice proorocul?»
«Caută sub pat că găsești vinul».
Astfel înainte – până ce nu ieșiră la iveală costițele și plăcintele, încât numai de-un drag să te uiți la masa încărcată și să te așezi la ea.
Se mirà bărbatul, se mirà mai vârtos nevasta, s’ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de față; numai Păcală nu se mirà, fiindcă el își cunoșteà marfa și știà de ce e bună.
«Apoi de! – zicea el mereu, – ăsta-i prooroc, nu fleac, și-ți scoate și cârtița din fundul pământului!
Va fi fost ori nu așa, destul că Păcală s’a săturat ca un pașă turcesc, încât abia-l mai țineau curelele.
«Bună treabă proorocul ăsta! – grăì bărbatul nevestei, după ce se sătură și el. – Nu cumva ți-e de vânzare?»
«Doamne ferește! – îi răspunse Păcală. – Cum aș puteà eu să vând un lucru ca acesta? – Se poate?!»
«Dar dacă ți-aș da un preț bun?»
«Auzi vorbă! – Preț bun? – Un prooroc ca ăsta e lucru neprețuit».
Doritor cum erà de a se hrănì bine și de a ștì totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Ii dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei și așa mereu înainte până la șapte pungi, bani frumoși chiar și pentru un om mai bogat decât Păcală.
«Fiindcă văd și văd, că ții cu orice preț să cumperi proorocul, – grăì Păcală, muiat, – o să-ți fac după dorință, dar nu pentru bani, ci fiindcă m’ai primit la casă, m’ai poftit la masă și mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea!»
Așa grăì Păcală și-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să iee cele șapte pungi de galbeni, – mulți bani chiar și pentru un om mai bogat decât Păcală.
Și nu erà pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să știe toate cele ce se petrec în casa lui și să se mai și hrănească bine.
Iar Păcală, după ce-și vândù pielea și puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.
Ziua următoare își luà Păcală rămas bun și plecà iar’ acasă.
Și cum mergea pe drum și cum se simția așa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viața lui, își puse tare și cu adevărat de gând, că de aici înainte nu mai vâșcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora, nu! nu! nu! – ci se face om ca toți oamenii, care vreau să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.
Numai dacă n’ar fi fost la mijloc muie rea cea harnică!
Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, și parcă i-se răsturnà casa în cap, când se găndià, că proorocul a rămas în paza ei. – Nu poate că Doamne ferește ce! – dar’ muierile sunt fricoase și nu prea se simt bine, când se află aproape de niște lucruri, cum erà pielea lui Păcală.
Ea făcù dar’ ce făcù și-și trimise bărbatul iar’ la pădure, apoi, după ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce erà, furca în brâu și pornì în urma lui Păcală și grăbì și alergă, ca să-l ajungă și să-l întrebe, ce are să facă și cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile și să-i iee darul proorociei?
Păcală, de! – ce să facă și el?! – De pagubă se ferește omul, dar’ de câștig nici odată: mai luà și dela femee șeapte pungi și îi spuse, că n’are decât să opărească pielea cu apă de isvor strecurată prin o sită deasă, și-și urmà calea ca și când nimic nu i s’ar fi întâmplat.
«Acum zău că mă fac om așezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! – grăì el după ce sosì acasă.
Se și făcù.
Își zidì, Doamne, o casă frumoasă de nu mai erà în tot satul casă ca a lui, – colea cu pridvor așezat pe stâlpi și cu cerdac mare, – își cumpărà pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; – în sfârșit, – toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mână, toate erau la casa lui Păcală.
Și nu erà în sat om mai așezat decât Păcală.
Numai oamenii din satul lui dacă n’ar fi fost tocmai așa de proști cum erau!
Văzând cum zidește Păcală, cum cumpără, iar’ cumpără și tot cumpără, cum dă mereu, fără ca să iee, vecinele începură să șoptească între dânsele și sătenii deteră cu socoteală, că va fi având mulți bani Păcală și că banii aceștia ii va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat dela cineva. Destul, că voiau să știe, de unde are Păcală banii.
«Măi Păcală, – îl întrebà dar unul dintre oameni, – dar’ tu de unde ai atâta spurcăciune de ban, de tot dai și nu mai sfârșești?»
Păcală ședea în cerdacul casei cu pipa în gură și privea la carul cel cu patru boi, care intrà în curtea cea largă și plină.
«De unde am atâta ban? – răspunse el. – De unde, păcatele mele, aș puteà să am dacă nu din prețul moșiei, pe care am vândut-o?»
«Ce moșie, măi Păcală, că tu n’ai avut moșie?!»
«Apoi vorbă?! Dar’ pielea junincei a cui a fost, măi?! N’a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o și am luat bani, ca să-mi fac altă avere în locul ei.»
«Atâția bani pentru o piele de junincă?»
«Măi, dar greu mai ești la cap! – grăì acum Păcală, care ținea să nu mai umble cu minciuna. – Nu înțelegi tu, că juninca aceea erà junincă de prăsilă? Dacă o mai țineam, fătà și vițelul creșteà și el se făceà vacă și aveam două vaci, și două vaci fătau doi viței și se făceau patru vaci, iar’ din patru vaci se fac opt, din opt șeasesprezece și cu timpul o întreagă cireadă de vite. Așa se face socoteala, când mergi la târg și știi, cum să-ți vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai eac’așa!»
Omul dete din cap, și deteră din cap și se puseră pe gânduri toți oamenii din satul lui Păcală.
Aveau și ei vițele de prăsilă. De ce adecă numai Păcală să-și vânză pielea cu preț? de ce să fie ei mai proști decât dânsul? de ce să dee ei o avere întreagă pentru un preț de nimic?
Se puseră dar de grab, își tăiară cu toții junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg să le vânză și ei, cum a vândut Păcală pe a lui.
Numai că nu se nimerește totdeauna, și nu știu toți oamenii să-și vândă marfa ca Păcală.
De geaba spuneau ei, că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voià să le dee prețul, la care râvniau, și s’au întors ca vai de ei acasă.
Vai de ei! – dar’ vai și de Păcală!
Când se văzură și cu paguba, și cu batjocura, oamenii se adunară iarăși, se sfătuiră și tot se sfătuiră între dânșii, că ce să facă și ce să dreagă, ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială, că-i va prăpădì pe toți, dacă va mai rămânea cu zile.
«O să-și dee foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre», – grăì unul dintre cei mai prevăzători.
«O să-și frângă vre-un picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre! grăì altul.
«O să sară în fântână, ca să sărim cu cu toții după el!» – strigară cu toții.
Nu mai rămânea nici o îndoială, că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să pieară cu toții ca vai de ei.
Dar’ cum să scape? – Asta erà vorba.
Să-i taie boii și vaca și oile și calul de călărit, să-i dee foc la casă și să-l gonească din sat. Asta s’ar fi putut. Dar cine puteà să știe, dacă nu se va mai întoarce?
Trebuia să-i stângă lumina vieții: numai așa erau scăpați, cu adevărat scăpați de el.
Luară dar hotărîrea să-l omoare pe Păcală; fiind însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sînge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânșii și după mult sfat chibzuiră să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam din neamul lui să nu mai poată eșì la lumina zilei.
Și dacă tot ar scăpà Păcală chiar și din fundul Dunării?
Asta erà! – Și dacă tot ar scăpà!? – Ce erà atunci?!
Nu mai rămândà nici o îndoială, că trebuià să facă ce vor face, ca Păcală să nu poată scăpà, dar de loc să nu poată scăpà.
Se puseră dar din nou și se sfătuiră și după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală într’un sac, să strângă bine gura sacului și să lege sacul cu Păcală cu tot de o peatră de moară, pentruca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-adura până în fundul Dunării și să ducă și sacul cu Păcală.
Ințelegându-se astfel, ei, toți oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de peatră, luară cea mai mare din pietrele de moară, pe care le putură găsì cale de trei zile de jur împrejur și porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ià, să-l ridice, să-l ducă și să nu se oprească cu el decât în fundul Dunării.
Păcală ședeà cu pipa în gură în cerdacul casei și se uità la carul cel cu patru boi, care intrà în curtea lui cea largă și plină, – ședeà Păcală cu pipa în gură și se uità, când se pomenì cu satul întreg, mic și mare, de nu-i mai încăpeà curtea cea largă a lui.
Ce să facă? – sărmanul de el, ce să facă?! – Nu-i rămâneà decât să se deà prins și legat, dacă n’a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, – să se facă om așezat și să nu mai umble cu minciuna. – Dar o viață are omul și o moarte.
«Mi-a fost, se vede, rânduit, – grăì Păcală, – să mor în satul meu ca om de treabă».
Căci mai de treabă decum erà nu se puteà face Păcală; asta o simțià și el.
Ii păreà cu toate aceste cam rău, că trebuià să moară tocmai acum, când aveà și el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, – și ar fi voit Păcală să scape, dacă se poate fără minciună, căci erà hotărît odată să nu umble cu minciuni; – dar nu se puteà, fiindcă oamenii erau neîndurați și vicleni.
Se lăsà dar Păcală, se lăsà, fiindcă n’aveà încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac, să-l ià pe sus și să-l ducă la pierzare.
El în frunte, peatra de moară după el, fruntea satului în urmă și satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă eșiră din curtea cea largă, trecură prin sat și o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare și adâncă.
«Stați, măi!» – strigà cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.
Se opriră în loc cu toții, cu mic, cu mare, cum erau.
«Am uitat un lucru», – grăì omul cel cu socoteală.
«Ce am uitat?» – întrebară ceilalți.
«Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării».
«Așa-i, – ziseră oamenii din satul lui Păcală, – am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării».
Il aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce, fără ca să știe unde-l aruncă?
Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile și numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, – prăjina în frunte, sacul cu Păcală, peatra de moară, fruntea satului și apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.
«Stați, măi!» – strigà iar omul cel cu socoteală.
Iar se opriră cu toții.
«Să-l legăm de peatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării!»
«Să-l legăm, – strigară cu toții, – ca să nu fugă!»
Il legară dar pe Păcală de peatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.
Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuși prăjina, dete odată cu ea în valuri, o isbì cât nu mai putù în jos, dar nu atinse cu ea fundul.
«Aici, – zise el, – Dunărea nu are fund. Trebue să căutăm alt loc».
«Așa e, – strigară eu toții, – trebue să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.»
Nici că se puteà altfel. Vorba erà, ca peatra de moară să meargă de-a dura și să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se opreà peatra, dacă Dunărea nu aveà fund? Ei trebuiau să știe, unde are să oprească peatra cu sacul și cu Păcală cel din sac.
Porniră dar cu toții, ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc nepotrivit și să-l scape acum, după ce îl aveau prins și legat.
Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de peatra cea de moară, cea mai mare, pe care oamenii din satul lui o putuseră găsì cale de trei zile de jur împrejur.
«Stați!» – strigă omul cel cu socoteală.
Iar se opriră cu toții.
Ce erà la mijloc?
Ca oameni chibzuiți, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă și să cerceteze bine mai ’nainte de a-l aruncà pe Păcală în Dunăre.
Unde să-l arunce? – mai la deal, de unde vine apa? – ori mai la vale, unde se duce?
Unii dedeau cu socoteală, că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa și n’ar venì, dacă n’ar fi destulă.
Alții însă erau de părere, că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care vine dela deal, și dacă l-ar aruncà mai la deal, cum vine apa și tot vine, se scurge și tot se scurge, s’ar pomenì că Păcală rămâne pe uscat, ese din sac și – vai de capul lor.
Se adunară dar cu toții de se sfătuiră, ca nu cumva să facă vre-o prostie, și după multă sfătuire se înțeleseră să caute locul cât mai de vale, pentruca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.
Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care duceà o cireadă de o mie de boi la târg, și cum mergeà jeleparul dealungul malului, dă de sacul cu Păcală și se miră, cum s’ar mirà tot omul, când ar vedeà în calea lui asemenea lucru.
«Dar’ tu, măi, – întrebà jeleparul, – cum ai intrat în sac și ce cauți în el?»
«N’am intrat, – răspunse Păcală, – ci m’au vârît alții în el».
«Și de ce te-au vârît?»
«Ca să mă arunce în Dunăre».
«Și de ce să te arunce?»
«Eacă – păcatele mele! – răspunse Păcală, – fiindcă vreau să mă facă vornic și eu nu vreau să primesc?»
«Și de ce nu vreai, măi?»
«Apoi de! – zise Păcală. – Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic».
«Și de ce nu e?»
«Fiindcă are neveste multe, și bărbații pleacă cu toții la lucru de nu se mai întorc cu săptămânile și vornicul rămâne el singur cu nevestele».
«Și de ce nu vrei tu să rămâi cu nevestele?»
«Fiindcă sunt multe și toate tinere și sprintene ca furnicile și nu pot să le stăpânesc».
Când auzì asemenea vorbe, jeleparul se mirà prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într’un sat ca satul lui Păcală.
«Măi, dar’ prost mai ești tu, măi! – grăì el. – Un om mai cuminte ar primì cu amândouă mânile».
«Un om mai cuminte e mai cuminte și poate, când nu poate prostul, – îi răspunse Păcală. – Haid! – dacă te simți destoinic, intră în sac și, când vei vedeà, că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le, că primești să le fii vornic».
«Și ei mă vor primì oare pe mine?»
«Mai ales! – îi răspunse Păcală. – Cu amândouă mânile!»
Atât îi trebuì jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Păcală.
El deslegà dar’ sacul, ca să easă Păcală, apoi se vârî el însuși în sac.
Păcală răsuflà odată ușor de tot, strânse gura sacului, o legà bine, apoi, – p’aci îi fù drumul – nici că se mai oprì decât la cireada cea de boi, pe care o mânà acasă la el, în curtea cea largă, care puteà să-i încapă pe toți.
Eară jeleparul din sac râdea în el, când se gândia, cum are să-i înșele pe proștii din satul lui Păcală, care nu știau, bieții de ei, că nu mai e tot un prost ca dânșii în sac.
Râdeà însă mai ales, când simțià, că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă și să-l arunce în Dunăre la locul, pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci, când simțì, că-i dau avânt, ca să-l arunce, abia atunci el strigà tare cât putù:
«Stați, măi!»
Toți se opriră cuprinși de spaimă și de mirare, fiindcă înțelegeau și ei, că glasul, care răsunà din sac, nu erà glasul lui Păcală.
«Lăsați-mă, – grăì jeleparul, – că primesc să vă fiu vornic».
«Auzi vorbă! – strigà cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care erà chiar el vornic în sat, – își preface glasul, ca să nu-l mai cunoaștem, voiește să ne mai fie și vornic, ba te pomenești, c’o să ne spună, că el nu e Păcală!»
«Apoi, că nici nu sunt!» – răspunse jeleparul.
Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înșiși cu ochii lor, când îl vârîseră în sac și ei înșiși cu mânile lor legaseră gura sacului, – și, supărați cum erau, năvăliră cu toții asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot și – una! două! – trei! – bâldâbâc! – îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată eșì la lumină.
Și, Doamne! – cât se simțiau de ușurați, când văzură, că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai ese la iveală și că apa curge mereu dela deal la vale și se îngrămădește asupra lui.
Eară Păcală ședeà în cerdacul casei și se uità la carul cel cu patru boi, care intrà în curtea lui cea largă și plină de vite frumoase.
«Stați, măi!» – strigà omul cel cu socoteală. – «Stați!» – strigà încă odată.
«Ho – stați!» – strigară toți oamenii din satul lui Păcală, când le văzură ochii ceea-ce mintea nu puteà să le înțeleagă, și se opriră cu toții și rămaseră încremeniți în loc.
«Dar’ tu, măi, cum ai ajuns aici?» – întrebà vornicul satului.
«Așa-i, – ziseră cu toții, – cum ai ajuns tu aici?»
«Mare lucru?!» – răspunse Păcală. – «Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum ați ajuns și voi, venind de acolo până aici?»
«Dar’ tu ești mort, măi! te-am aruncat în Dunăre!»
«Aș’!» – grăì Păcală. – «Apa Dunării e rece și te face mai sprinten decum ai fost».
«Mare minune!» – strigară oamenii. – «Cu ăsta nu e chip s’o scoți la capăt. Îl aruncì legat de o piatră de moară în Dunăre, și se întoarce mai degrabă decât tine acasă».
«Dar’ vitele cele multe și frumoase de unde le ai?» – întrebară ei.
«De unde să le am, – răspunse Păcală, – dacă nu de acolo, unde m’ați lăsat voi?»
«Dar’ cine ți le-a dat?»
«Cine să mi-le dea? – Le-am luat eu: ia omul cât poate, și ce nu poate luà, mai lasă și pentru ații».
Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Așa cum erau adunați la casa lui Păcală, plecară cu toții înapoi la Dunăre și nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaștele-bâldâbâc! bâldâbâc! care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor rămaseră pe țărmure, așteptându-și fiecare bărbatul cu turma de vite.
Erà, se înțelege, și popa între dânșii, și fiindcă popii sunt mai lacomi ca alți oameni, el se repezì mai tare decât ceilalți și sărì unde erà mai afundă apa, dar’ potcapiul tot îi rămase pe deasupra.
Preoteasa, care stetea pe țărmure, lacomă și ea, văzând potcapiul, credea că n’are popa destulă vîrtute, ca să se cufunde, și că vor luà alții toate vitele mai înainte de a fi ajuns și el la fund.
«Mai la fund, Părinte! – strigà dar’, – mai la fund! că acolo sunt cele coarneșe!»
A și intrat popa cât de afund, dar’ nici nu s’a mai întors nici el, cum nu s’au mai întors nici ceilalți.
Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă de! erà numai el sigur și nevestele.
Cine o știe mai departe, mai departe are s’o spună.
Story DNA
Moral
Greed and foolishness can lead to one's own downfall, while cleverness, even mischievous, can lead to prosperity.
Plot Summary
Păcală, a renowned trickster, attempts to settle down in his village, but his cleverness and the villagers' greed lead to conflict. After the villagers kill his prized heifer, Păcală embarks on a series of elaborate tricks: first, he 'magically' uncovers a hidden feast at a stranger's house, earning a fortune; then, he sells the heifer's hide as a 'singing ox' hide, prompting the villagers to destroy their own livestock. Enraged, the villagers tie Păcală in a sack with a millstone to drown him, but he cunningly swaps places with a passing cattle drover. Păcală returns with the drover's herd, claiming he found them in the river, which incites the greedy villagers to jump into the Danube themselves, leading to their demise and Păcală's ultimate prosperity.
Themes
Emotional Arc
frustration to triumph
Writing Style
Narrative Elements
Cultural Context
The story reflects aspects of traditional Romanian rural society, including social hierarchies, communal land use, and the common folk's perception of authority figures and justice.
Plot Beats (16)
- Păcală decides to settle down in his village and starts by acquiring a calf, which he lets graze freely on common lands and others' fields.
- The calf grows into an enormous heifer, causing the villagers to worry about Păcală's future wealth and his animals consuming their crops.
- The villagers decide that only the heifer's hide belongs to Păcală, kill the animal, eat its meat, and throw the hide into Păcală's yard.
- Păcală takes the hide to sell at market and seeks lodging with a woman whose husband is away, observing her preparing a secret feast for the village elder.
- The husband returns unexpectedly, and the wife quickly hides all the food and drink.
- Păcală 'magically' discovers and retrieves the hidden feast for the hungry husband, earning a large sum of money.
- Păcală sells the hide for a high price, claiming it's from a 'singing ox' that brings good fortune, tricking the villagers into skinning their own oxen.
- The villagers, realizing they've been duped and suffered losses, capture Păcală, tie him in a sack with a millstone, and plan to drown him in the Danube.
- While the villagers search for the deepest spot in the river, Păcală, still in the sack, encounters a cattle drover.
- Păcală convinces the drover that he is being forced to become the village elder, a position with many young wives, and offers the drover to take his place.
- The drover eagerly switches places with Păcală in the sack.
- Păcală takes the drover's large herd of cattle and returns to his village.
- The villagers return, throw the drover (whom they believe is Păcală) into the river, ignoring his pleas that he is not Păcală.
- Păcală appears with the large herd, claiming he acquired the cattle from the bottom of the Danube.
- Driven by greed, all the villagers, including the priest, jump into the Danube to get their own herds, and none return.
- Păcală remains the most prosperous man in the village, with only him and the wives left.
Characters
Păcală
Lean and agile, with a deceptive air of simplicity. His movements are often quick and unobserved, allowing him to execute his clever schemes without drawing immediate suspicion. He is of average height and build, blending easily into a crowd.
Attire: Simple, practical Romanian peasant clothing: a loose-fitting white linen shirt (cămașă) with embroidered cuffs, dark wool trousers (ițari), and a leather belt. He might wear a traditional felt hat (clop) when traveling, and sturdy leather sandals (opinci) or boots.
Wants: Initially, to settle down and become a 'respectable' man, but ultimately to expose and outsmart the greedy and foolish people around him, often for his own benefit.
Flaw: His desire to expose others' foolishness can sometimes lead him into dangerous situations, though he always manages to escape.
Starts by trying to be a 'settled man' but quickly reverts to his trickster ways, ultimately becoming the wealthiest and most respected (or feared) man in his village by outsmarting everyone.
Cunning, resourceful, mischievous, patient, and observant. He is a trickster who uses wit and deception to expose the folly and greed of others.
The Villagers (Sătenii)
A diverse group of Romanian peasants, generally sturdy and hardworking, but prone to greed and short-sightedness. They are of various heights and builds, reflecting a typical village population.
Attire: Typical Romanian peasant attire: men wear white linen shirts, dark wool trousers, and leather belts. Some might wear vests or sheepskin coats (cojoace) depending on the season. Practical leather sandals (opinci) or boots are common. Colors are generally earthy and muted.
Wants: To protect their crops and resources from Păcală's animals, and later, to gain wealth quickly, as Păcală seemingly did.
Flaw: Their overwhelming greed and lack of critical thinking make them easy targets for Păcală's tricks.
They start by being annoyed by Păcală, then become angry, try to eliminate him, and finally, driven by greed, fall victim to his ultimate trick, leading to their demise.
Greedy, gullible, short-sighted, easily swayed, prone to collective action without much individual thought, and quick to anger.
The Forester's Wife (Muierea pădurarului)
A comely and well-dressed young woman, likely of a sturdy build from managing a household, but with an air of vanity. She is attractive enough to catch the eye of the village foreman.
Attire: A festive, clean Romanian peasant dress (ie or cămașă) made of fine linen or cotton, possibly with elaborate embroidery on the sleeves and bodice. She would wear a colorful woven apron (catrință or fotă) and a decorative headscarf (maramă) or a string of beads. Her clothes are notably finer and cleaner than everyday wear, suggesting she's dressed for a special occasion.
Wants: To entertain the village foreman and maintain their secret affair.
Flaw: Her infidelity and fear of exposure.
She is a static character, serving as a catalyst for Păcală's next trick.
Flirtatious, deceitful, industrious (in preparing the feast), and nervous about being discovered.
The Village Foreman (Vornicul satului)
A man of some authority and presence in the village, likely well-fed and a bit portly, reflecting his status. He would carry himself with an air of self-importance.
Attire: Finer versions of Romanian peasant clothing, indicating his higher status. This might include a more elaborately embroidered white linen shirt, a dark wool vest or jacket, and well-made wool trousers. He might wear a traditional fur cap (căciulă) or a felt hat, and sturdy leather boots.
Wants: To enjoy a secret rendezvous with the forester's wife and maintain his position of power.
Flaw: His arrogance and lust make him susceptible to Păcală's tricks.
He is a static character, serving as a target for Păcală's trickery.
Authoritative, self-important, lustful, and easily flattered.
The Cattle Drover (Jeleparul de vite)
A robust and experienced man, accustomed to long journeys and managing large herds of cattle. He would have a weathered appearance from spending much time outdoors.
Attire: Practical, durable clothing suitable for a drover: a thick wool tunic or jacket over a linen shirt, sturdy leather trousers or breeches, and tall leather boots. He would wear a wide-brimmed hat to protect from the sun and rain, and a heavy leather belt.
Wants: To sell his herd at the market, and then, to become the 'vornic' of Păcală's village, believing it will bring him a life of ease and many wives.
Flaw: His extreme gullibility and lust for women and power make him an easy victim for Păcală.
He is a static character who serves as the immediate victim of Păcală's final, most elaborate trick.
Gullible, greedy, somewhat simple-minded, and easily convinced by the promise of easy wealth or pleasure.
The Priest (Popa)
A man of the cloth, likely a bit heavier set than the average villager, reflecting his slightly higher status and perhaps a more comfortable life. He is distinguished by his clerical attire.
Attire: Traditional Romanian Orthodox priestly vestments: a dark cassock (rasă) worn over other garments, and a cylindrical black hat (potcap or camilafcă). His clothes are distinct from the villagers' attire.
Wants: To acquire wealth, specifically cattle, by following Păcală's supposed method.
Flaw: His extreme greed, which surpasses even that of the other villagers, leads directly to his downfall.
A static character, serving as the final, most ironic victim of Păcală's trick, highlighting the pervasive nature of greed.
Greedy, easily swayed by the promise of wealth, and perhaps a bit self-important due to his position.
The Priestess (Preoteasa)
The priest's wife, likely of a similar build to her husband, with an air of respectability but also a clear streak of greed.
Attire: Respectable, dark-colored traditional Romanian peasant dress, likely of good quality fabric, covered by a modest apron. A headscarf (maramă) is essential, indicating her status as a married woman and priestess.
Wants: To ensure her husband gets his share of the supposed cattle from the river, driven by her own avarice.
Flaw: Her extreme greed, which blinds her to the danger her husband is in.
A static character, her brief appearance serves to emphasize the depth of the villagers' collective folly and greed.
Greedy, impatient, and bossy, especially towards her husband.
Locations
Păcală's Village Pasture (Izlazul Satului)
A communal grazing land, likely a wide-open meadow or field adjacent to the village, where livestock graze freely. It's implied to be fertile enough to support growing animals, but also borders cultivated fields.
Mood: Initially peaceful and productive, later becomes a source of conflict and resentment due to Păcală's calf trespassing.
Păcală's calf grows exceptionally large here by grazing on villagers' crops, leading to the villagers' decision to kill it.
Woman's House at the Village Edge
A traditional Romanian peasant house, likely a 'casă țărănească' with whitewashed walls, a thatched or shingled roof, and a 'pridvor' (veranda/porch). Inside, it features a main room where cooking and entertaining occur, with a 'șopron' (lean-to/shed) or corner for a guest. The interior is bustling with activity as the woman prepares a lavish feast.
Mood: Initially appears welcoming, then becomes secretive and tense with the arrival of the village elder. A sense of hidden intrigue and illicit activity.
Păcală seeks lodging and observes the woman preparing a feast for the village elder, leading to his trick with the cowhide.
Danube Riverbank
The muddy, sloping bank of the wide Danube River, characterized by its flowing water and potentially some sparse vegetation. The villagers search for a deep, 'well-bottomed' spot to throw Păcală in, implying a strong current or deep channel.
Mood: Initially menacing and somber as Păcală faces his supposed demise, then shifts to a chaotic, greedy frenzy as the villagers jump in.
The villagers attempt to drown Păcală, but he tricks a cattle drover into taking his place, then later, the villagers themselves jump into the river seeking riches.
Păcală's Spacious Courtyard
A large, open courtyard belonging to Păcală's house, spacious enough to accommodate a large herd of cattle. It signifies his newfound wealth and status.
Mood: Triumphant and prosperous for Păcală, bewildering and shocking for the returning villagers.
Păcală, having acquired a large herd of cattle through his trickery, is seen relaxing in his courtyard, much to the astonishment of the villagers.