ZÂNA ZORILOR

ZÂNA ZORILOR

POVESTE

fost ce-a fost; dacă n’ar fi fost, nici nu s’ar povestì.

A fost odată un împărat, – un împărat, mare și puternic; împărăția lui erà atâta de mare, încât nici nu se știà, unde se începe și unde se sfârșește.

Unii ziceau, că ar fi fără de margini, iară alții spuneau, că țin minte de a fi auzit din bătrâni, că s’ar fi bătut odinioară împăratul cu vecinii săi, din care unii erau și mai mari, și mai puternici, eară alții mai mici și mai slabi decât dânsul.

Despre împăratul acesta a fost mers vorba cât e lumea și țara, cumcă cu ochiul cel de-a dreapta tot râde, eară cu cel de-a stânga tot lăcrămează neîncetat. In zadar se întrebà țara, că oare ce lucru să fie acela, că ochii împăratului nu se pot împăcà unul cu altul. Dacă mergeau voinicii la împăratul, ca să-l întrebe, el zâmbea a râde și nu le zicea nimic. Așa rămase vrajba dintre ochii împăratului o taină mare, despre care nu știà nimeni nimic afară de împăratul.

Crescură feciorii împăratului. Ce feciori! ce feciori! Trei feciori în țară ca trei luceferi pe cer!

Florea, cel mai bătrân, erà de un stânjen de înalt, cu niște umeri, încât nu l-ai puteà măsurà cu patru pălmi cruciș.

Cu totul alta e Costan: mic la statură, îndesat la făptură, cu brațul de bărbat, cu pumnul îndesat.

Al treilea și cel mai tânăr fecior al împăratului e Petru: înalt, dar subțire, mai mult fată decât fecior. Petru nu face multă vorbă: el râde și cântă, cântă și râde de dimineață până în seara.

Numai câte odată-l vede omul mai întunecat, dă cu mâna pletele în dreapta și în stânga de pe frunte, și atunci ți se pare, că vezi pe un bătrân din sfatul împăratului.

«Măi Floreo, tu ești acuma mare; du-te și întreabă pe taica, pentru ce-i plânge lui un ochi, ear altul râde pururea».

Așa zise Petru către frate-său Florea într’o bună dimineață. Dar Florea nu s’a dus: el știà încă de mic, că împăratul se supărà, dacă-l întrebà cineva de astă treabă.

Tot așa o păți Petru și cu frate-său Costan.

«Nu cuteză nici unul; lasă c’oi cuteza eu», zise la urmă Petru. Vorba fu zisă; lucrul fu gata. Petru merse, ca să întrebe.

«Oarbă-ți fie mumă-ta! ce treabă ai tu de aceea?!» îi zise împăratul mânios, și-i dete o palmă pe de-a dreapta și alta pe de-a stânga.

Petru se duse supărat și spuse fraților săi, cum a pățit-o cu tatăl său.

De când a întrebat Petru de treaba ochilor, se păreà cumcă ochiul cel din stânga plânge mai puțin, eară cel de-a dreapta râde mai mult.

Petru își întărì pe inimă, și mai merse odată la împăratul. «O palmă e o palmă, și două ’s două!

Gândì și făcù.

O pățì din nou, cum a mai pățit-o.

Ochiul cel din stânga lăcrimà acuma numai din când în când, eară cel din dreapta se părea a fi înjunit cu zece ani.

«Dacă e treaba așa, gândì acum Petru, apoi știu eu ce-oi face. Atâta mă duc, atâta întreb, atâta rabd la pălmi, până ce nu vor râde amândoi ochii».

A zis-o, a și făcut-o! Petru nu zicea nimic de două ori.

«Fătul meu, Petre! zise împăratul, acuma mai blând și râzând cu amândoi ochii. Eu văd, cum că ție nu-ți iese grija din cap; ți-oi spune dar treaba cu ochii mei. Vezi ochiul acesta râde de bucurie, când văz, că am așa trei feciori ca voi; iar celălalt plânge, pentru-că mă tem, că voi nu veți fi în stare să împărățiți în pace și să apărați țara de vecinii cei vicleni. Dacă-mi veți aduce însă apă dela fântâna Zânei Zorilor, ca să mă spăl cu ea pe ochi, îmi vor râde amândoi ochii, căci voi ștì, că am feciori voinici, pe care mă pot răzemà.»

Așa zise împăratul. Petru-și luă pălăria de pe prispă și se duse să spună fraților săi ce-a auzit.

Feciorii împăratului se puseră la sfat și gătiră lucrul pe scurt, cum se cade între frații cei buni.

Florea, ca cel mai bătrân dintre cei trei, se duse în grajd, alese calul cel mai bun și mai frumos, puse șeaua pe el și apoi luă ziua-bună dela casă și masă. «Mă duc, zise către frații săi, și dacă nu voi venì într’un an, o lună, o săptămână și o zi cu apa de la fântâna Zânei Zorilor, să vii tu Costane după mine». Se duse.

Trei zile și trei nopți Florea nu mai stătù; calul sburà ca năluca peste munți și peste văi pănă ce n’ajunse la marginile împărăției. Jur împrejur pe lângă împărăție erà o prăpastie adâncă și peste această prăpastie o singură punte. La puntea asta mai stătù Florea odată: să privească înapoi, apoi să iee «ziua-bună» dela țară.

Ferească Dumnezeu și pe sufletul păgân, de aceea ce văzù Florea acuma, când erà să plece mai departe. Un bălaur! dar bălaur cu trei capete, cu niște fețe grozave, cu-o falcă ’n cer, cu una în pământ.

Florea nici nu mai așteptà, ca balaurul să-l scalde în văpaie, ci dete pinteni la cal și se duse ca și când nici n’ar fi fost aici.

Bălaurul, suspinâ odată, și perì fără de urmă.

---

Trecù o săptămână! Florea nu mai venì; trecură două; de Florea nu se mai auzeà nimic. Trecù o lună; Costan începù a alege între cai. Când crăpară zorile după un an, o lună, o săptămână și o zi, Costan se suì pe cal, își luă ziua-bună dela frate-său mai mic. «Să vii și tu, dacă voi perì și eu», zise și se duse cum s’a fost dus frate-său».

Bălaurul dela punte erà acum mai înfricoșat, capetele lui erau mai îngrozitoare și fuga voinicului mai repede.

Nu se mai auzì de amândoi frații; Petru rămase singur.

«Mă duc și eu în urma fraților mei, zise el într’o zi către tatăl său.

«Apoi mergi cu Dumnezeu; îi zise împăratul, doară vei avea mai mult noroc decât frații tăi».

Și cel mai tânăr fecior al împăratuluì luă dară «ziua bună», și pornì către marginea împărăției.

Pe puntea cea mare stătea acum un bălaur și mai mare, și mai grozav, cu fălcile și mai înfricoșate și mai deschise. Bălaurul aveà acuma nu trei, ci șeapte capete.

Petru stătù în loc, când văzù dihania asta înfricoșată. «Feri din cale!» strigă apoi. Bălaurul nu ferì. Petru mai strigă odată și încă de a treia oară; după aceea se repezì la el cu sabia scoasă.

Indată i se întunecă cerul de nu văzù altă decât foc! foc în dreapta, foc în stânga, foc pe dinainte, foc pe dinapoi. Bălaurul aruncà la foc din toate șeapte capetele.

Calul începù a horcănì și a se aruncà în două picioare, încât voinicul nu putea să lupte cu sabia «Stăi! c’așa nu-i bine! zise el, și se coborî de pe cal. In mâna stângă calul, în mâna dreaptă sabia.

Nici așa nu merse: Făt-frumos nu vedea altă decât foc și văpaie.

«Acasă după alt cal mai bun!» Petru zise, încălecă și se duse, ca earăși să vină.

Când sosi acasă, îl așteptà lăptătoarea sa, baba Birșa, în poarta curții.

«Hei, fătul meu Petre! am știut, cum că eară ai să vii, fiindcă n’ai plecat bine».

«Cum să fi plecat dară? întrebă Petru pe jumătate supărat, pe jumătate trist.

«Vezi, dragul meu Petre, începù a-l în vățà acuma baba, tu nu vei putea merge la fântâna Zânei Zorilor decât dacă vei călărì pe calul, pe care a călărit tatăl-tău, împăratul, în tinerețea sa; mergi, întreabă unde și care e calul acela, după aceea încalecă și te du.

Petru mulțămì de învățătură și apoi se duse, ca să întrebe de treaba calului.

«Neagră-ți fie lumina! se răsti acuma împăratul.

Cine te-a învățat ca să mă întrebi tu pe mine așa? cu de-a bună samă vrăjitoarea cea de Birșa. Ai tu minte? Au trecut cincizeci de ani de când am fost eu june: cine știe, pe unde au putrezit oasele murgului meu de atuncea?! In podul grajdului îmi pare, cum că mai e o curea din frâu. Atâta am și mai mult nimic din cal.»

Petru eșì supărat și spuse babei, «cum și ce».

«Așteaptă numai» – striga baba râzând de bucurie.

«Dacă stă lucrul așa, apoi stă bine. Du-te și adă bucata din frâu. Doară voi ștì eu face un lucru cu cale din ea».

Podul erà plin de frâne, de șele și de curele. Petru alese cele mai roase, mai ruginite și mai negrijite și le duse babei, ca să facă precum a fost zis. Baba luă frânele, le afumă cu fum de tămâe, zise peste ele o zicală din cuvinte mărunțele și grăì după aceea către Petru: «Ia frânele și dă cu ele de propta casei.

Petru făcù precum i se zise ca să facă.

Vrajba babei a fost bună. Abia dete Petru cu frânele de proptă, se și întâmplă… nu știu cum… un lucru, înaintea căruia Petru stete uimit… Un cal stătea înaintea lui, de cât care lumea n’a văzut mai frumos! cu o șea plină de aur și pietre scumpe, cu niște frâne, la care să nu privești, că-ți piere lumina ochilor.

Frumos cal, frumoasă șea și frumoase frâne pentru Făt-frumos.

«Sări voinice în spatele Murgului», strigà baba făcând cruce peste cal și călăreț; mai zise apoi o zicală de câteva cuvinte și intră în casă.

După ce Petru sărì pe cal, simțeà cum că e de trei ori mai puternic la braț și de atâtea ori mai pietros la inimă.

«Să te ții bine stăpâne, c’avem cale lungă și trebue să mergem iute».

Așa zise Murgul; dar și-a aflat voinicul… Se duseră… se duseră, zburară – cum nu s’a dus și nici n’a zburat cal și voinic înainte de aceea.

Pe punte stăteà acuma un bălaur cum n’a mai stat, un balaur cu douăsprezece capete, grozave, mai pline de văpaie!… Hei! dar și-a aflat voinicul. Petru nu se înspăimântă, ci începù a se suflecà la mâneci și a scuipà în palmi: «Feri din cale!» Bălaurul începù a scuipà la foc.

Petru nu mai făcù dară multă vorbă, ci scoase sabia și se grăbì să se repeadă spre punte.

«Stăi! stâmpără-te! stăpâne, «grăì acuma Murgul», fă cum zic: înțepenește-te cu pintenii la mine în brâu, scoate sabia, și stăi gata, că avem să sărim peste punte și bălaur. Când vei vedeà apoi, că suntem tocmai pe deasupra bălaurului, taie capul cel mai mare, șterge cu mâneca sabia de sânge și o bagă în teacă, ca să fii gata pe când ajungem la pământ».

Petru strânse din pinteni, scoase sabia, tăie capul, șterge sângele, băgă fierul în teacă și fù gata pe când simțì pământul sub picioarele calului.

Așa trecură puntea.

«Să mergem mai departe», începù Petru vorba după ce mai privì odată îndărăt la țara sa.

«Să mergem!» îi răspunse Murgul. Numai spune-mi acuma, stăpâne, cum să mergem? Să mergem ca vântul? să mergem ca gândul? să mergem ca dorul? sau să mergem chiar ca blestemul?…

Petru privì înainte și nu văzù altă decât cer și pământ… un pustiu, la a cărui vedere i se ridicară perii în vârful capului.

«Să mergem tot una după alta, nici prea tare să nu ne obosim, nici peste măsură să nu ne întârziem. Zise… apoi merseră… o zi ca vântul, una ca gândul, una ca dorul și una ca blestemul până ce n’ajunseră, în crăpatul zorilor zilei a patra, la marginele pustiului.

«Stăi acuma!… Dă în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut», strigă Petru ștergându-se la ochi ca omul, care se trezește din somn, sau ca acela, care vede ceva și-i pare că numai îi pare… Naintea lui Petru se întindeà o pădure de aramă… cu copaci, pomi și poame de aramă, cu frunze de aramă, cu tufișuri, iarbă și flori care de care mai frumoase, tot de aramă…

Petru stătù și privi cum privește adecă omul, care vede ce n’a mai văzut și despre ce n’a mai auzit.

Intră în pădure.

Florile de pe mărginile căii începură a se lăudà și a îndemnà pe Petru, ca să le rupă și să-și facă cunună din ele…

«Ia-mă pe mine, că eu-s mai frumoasă și dau putere celui ce mă rupe», ziceà una.

«Ba ia-mă pe mine, că cine mă pune în pălărie, pe acela-l iubește cea mai frumoasă nevastă din lume», ziceà alta… Și iarăși se mișcà alta… și alta… care de care mai frumoasă și mai dulce la vorbă până-ce n’ademeniră pe Petru, ca să le rupă.

Murgul sări în lături, când văzù că stăpânul său se pleacă după flori.

«Pentru-ce nu rămâi în pace?!» Zise Petru cam cu răstita.

«Nu rupe, că nu e bine să rupi!» zise Murgul sfătos.

«Pentru ce să nu fie bine?»

«Pe florile aceste zace blestemul: cine rupe din ele, acela are să se lupte cu vâlva pădurii!»

«Ce vâlvă?!»

«Acuma dă-mi pace! Ascultă de mine: privește la flori; nu rupe însă din ele, ci rămâi în pace». Așa zise calul, și merse în pași mai departe.

Petru o știà din pățite, cumcă e bine s’asculte de murgul; își rupse dar gândul dela flori. In zadar însă! dacă se pune odată necazul pe capul cui-va, nu scapă de el de s’ar și ferì din toate puterile… Florile tot i se îmbiau, și el tot într’una slăbeà din inimă.

«Fie, ce e dat să fie!» Zise Petru dela o vreme. Barem voi vedeà și vâlva pădurilor. Să văd ce e? cu cine am de lucru? Dacă-mi va fi ursita să mor de ea, voi muri și așa; dacă nu,… apoi scap… să fie o sută și-o mie de ele! «Se puse apoi la rupt de flori…

«N’ai făcut bine!» zise acuma Murgul plin de grijă. «Dacă ai făcut-o însă, e făcută! te încinge acuma și fii gata de luptă, că acuș vine vâlva!»

Abià vorbi Murgul vorba, abià fù Petru gata cu cununa… până ce și începù un vânt ușor din toate părțile… Din vânt se făcù vifor… Viforul crescù… crescù până ce nu se văzù alta decât întunerec și noapte… și eară numai noapte și întunerec… Petrului îi păreà, cum că a luat cineva lumea în spate și a încărcat-o la fugă cu ea, așa se cutremurà pământul sub el.

«Frică ți-e? întrebă Murgul scuturând din coamă.

«Ba! răspunse Petru întărindu-se pe inimă, deși spatele începură a-i furnicà. Dacă e acuma așa, apoi fie, cum e!»

«Nici nu-ți fie frică!» începù a-l îndemnà Murgul. Ia frâul dela mine din cap și umblă ca să ’nfrâni vâlva cu el».

Atâta mai zise, căci Petru nici nu avù timp să desfrâne cum se cade până ce și ajunse vâlva la ei…

Petru nu puteà privi la ea,… așa erà de grozavă și de înfricoșată.

Cap n’are… dar nici fără de cap nu e…

Prin aer nu zboară… dar nici pe pământ nu umblă… Are coamă ca și calul, coarne ca cerbul, fața ca ursul, ochii ca dihorul și trupul e de toate… numai de ființă nu… Așa erà vâlva când se repezì către Petru.

Petru se sprijinì în fere, se ridică în picioare și începù a lucrà când cu sabia, când cu brațul, iară sudorile mergeau după el ca pârâul.

Trecù o zi și o noapte; lupta nu mai ajunsă la capăt.

«Stai!… Să ne mai întărim o leacă!» zise vâlva răsuflând cu greu.

Făt-frumos lăsă spada în jos.

«Nu stà!» strigă Murgul cu grăbita.

Petru iară-și începù a lucrà din toate puterile.

Vâlva râncheză acuma odată ca și calul… apoi urlă ca lupul,… și se repezì din nou la Petru. Lupta mai curse o zi și o noapte și mai înfricoșată ca până acuma… Petru simțeà, cum că abià se mai poate mișcà de obosit ce erà.

«Stăi acuma, că văd că am cu om de lucru! Stăi, zise Vâlva și de-a doua oară, stăi! să ne împăcăm.»

«Nu stà!» vorbì Murgu.

Petru se luptà mai departe de și abià mai puteà răsuflà.

Dar nici Vâlva nu se mai repezì ca până acuma, ci începù a se purtà mai cu cale și treabă, cum se poartă adică toate, când nu mai simt putere în sine.

Așa curse lupta până’n zorile de-a treia zi. Când începură zorile a crepețì, Petru făcù ce făcù,… destul, că aruncă frâul în capul vâlvei obosite… Deodată se făcù din vălvă un cal,… cel mai frumos cal din lume.

«Dulce-ți fie viața, că mă scăpași dela robie! zise acuma vălva prefăcută în cal, și începu a se desmierda cu murgul.

Mai în urmă înțelese Petru din vorbă și cuvânt, cum că vălva nu fuse alta decât un frate al murgului, pe care l’a blestemat sfînta Miercure înainte de asta cu atâte și atâte sute de ani.

Petru legă vălva de calul său, se suì pe ea, și se puse din nou pe cale… Cum a mers? nici nu e nevoe să spun. Repede a mers,… pănă ce n’a eșit din pădurea cea de aramă.

«Stați pe loc! Dați în pași, să văd ce n’am văzut! zise Petru mai odată, când eșiră din pădurea cea de aramă. Inaintea lui se întindea acuma o pădure încă mai minunată decât cea de aramă, cu tufiș mai strălucitor, cu flori mai frumoase și mai ademenitoare, – el intra în pădurea cea de argint…

Florile începură a vorbì încă mai dulce, mai îndemnător decât cele din pădurea de aramă.

«Să nu mai rupi din flori, zise vălva cea legată de murgul, căci frate-meu e de șapte ori mai puternic decât mine.

Mi se oprì însă Făt-frumos cel fără de frică!? Abia trecu una, două, până ce Petru și începù a rupe la flori și a le împletì în cunună.

Se făcu vifor mai turbat, noapte mai neagră, pământul se cutremură mai tare de cât în pădurea de aramă; vălva pădurii de argint se repezì la Petru c’o grozăvie de șapte ori mai mare decât cum a fost în pădurea de aramă… Nici el nu fu însă leneș!… Lupta mai curse odată trei zile și trei nopți; și’n crăpetul zorilor zilei a patra Petru înfrînă și pe a doua vălvă.

«Dulce-ți fie fericirea, că m’ai scos dela robie!» zise și astălaltă vălvă,… apoi se întinseră la cale, cum s’au mai întins și pănă acuma.

«Ho, stați pe loc!… Dați în pași!… Să văd, ce n’am mai văzut încă», strigă călărețul, acuma de a treia oară, puse după aceea palma pe ochi, fiindcă se temea, că-i va perì lumina de razele ce veneau din pădurea cea de aur.

El mai văzuse lucruri minunate, dar despre așa ceva nici nu s’a visat până acuma.

«Să stăm pe loc! că nu e bine», strigară caii deodată.

«Pentru ce să nu fie bine?!» întrebă Petru.

«Tu iarăși ai să rupi din flori. Știu că nu te va răbdà firea!… și fratele nostru cel mai tânăr e pe de șaptezeci și șapte de ori mai puternic și mai grozav decât noi toți trei la olaltă… Să înconjurăm dar pădurea!» Așa vorbì murgul.

«Ba nu! răspunse Petru, să mergem! să le vedem pe toate, dacă am văzut ceva. N’aveți frică, nici eu n’am!»

Nu e nevoe să spun, cum că Petru iarăși a făcut făcuta… Doamne! dar cum să nu o facă…

Abia împletită fu cununa, pănă ce și începù să fie ceva cum n’a mai fost… Acuma nu era mai mult vifor, nu mai mult întunecos; pământul nu se cutremurà mai mult… Se făcea nu știu ce și nu știu cum… destul că Petrului îi păreà c’a intrat cineva în miezul lumii și a început s’o întoarcă pe dos… Grozav era ce era și înfricoșat… și… să ferească Dumnezeu!…

«Vezi așa! zise Murgul supărat, dacă n’ai putut rămânea în pace».

Petru văzù, că nu mai vede nimic, începù a simți că nu mai simte nimic, și dete a pricepe, că nu mai are ce să priceapă; tăcù dară și nu zise nimic, ci se încinse și se făcù gata de luptă. «Vie acuma Vălva! strigă după aceea. Sau mor, sau îi pun frâul în cap!»

Abia zise vorba până ce și văzù ceva ne mai văzut apropiindu-se către dânsul… o negură deasă venea către Petru. Așa era de deasă negura asta, încât Petru nici pe sine însuși nu se puteà vedeà într’însa!

«Ce e asta?!» striga el cam înspăimântat, când începù a simțì, că-l doare din toate părțile. Se înspăimântă însă și mai tare, când văzù, că nici el singur nu-și aude vorbà în negurà cea deasă. Începù dar a da cu sabia în dreapta și în stânga, pe dinainte și pe din dărât, a da în toate părțile și din toate puterile, care le mai aveà… cum face adecă omul, care vede c’a acuma nu e bine… Așa lucrà el o zi și o noapte fără să vadă alta decât negru înaintea ochilor săi, fără să audă alta decât cursura sudorilor sale de pe trupurile cailor… Dela o vreme chiar și începù a crede, că nici nu mai trăește, cì a murit acuma de mult…

Deodată începù a se desface negura… În zorile zilei a doua negură se resfiră de tot, și pe când se ridicà soare pe cer, înaintea ochilor lui Petru erà luminà ca luminà.

Lui îi părù acuma că se născuse din nou.

Vălva? peri ca’n palmă.

«Răsuflà acuma odată, că iară va să înceapă luptà din nou! zise Murgul.

«Ce-a fost asta?» întreba Petru.

«Vălva, răspunse Murgul, vălva a fost, prefăcută în negură… Răsuflă numai că iarăși vine!»

Nici n’a zis’o bine Murgul astà, nici n’avù Petru vreme ca să răsufle până ce și văzù că vede ceva venind deoparte, ceva despre ce nu știa, ce e… O apă, însă nu e ca apa, că-ți pare că nu curge pe pământ, cì zboară cum-va sau ce face… Destul că urme nu are și pe sus nu zboară… Așà ceva, ce nu e!…

«Vai! striga Petru.

«Ține-te și dă, nu stà! zise Murgul… și nu mai zise după aceea nimica, că-i astupă apa gurà.

Lupta se începù din nou… Petru dădù o zi și o noapte necurmat fără ca să fi știut în ce, și se luptà fără să știe cu cine… Când se apropiară zorile zilei a doua, începù a simțì cumcă slăbește din picioare.

«Acuma pier! striga c’am supărat; însă pentru aceea începù a-și întărì pe inimă și a da încă mai țapăn… Soarele răsări pe cer, apa pierì fără să se știe cum și când.

«Răsufla! grăi Murgul, răsuflă, că n’ai multă vreme. Vălva vine de loc!»

Petru nu mai zise nimic, că nici nu știa, săracul de el, cesă mai facă de obosit ce erà. Se așeză dară mai bine în șea, strânse mai bine de sabie, și așteptă așa gătit, ca să ajungă ce vedeà că vine…

Așa, cum că nu știu cum, ca și când se visează omul, că vede ceva, ce n’are ce are, și are ce n’are, așa îi părea lui Petru că ar fi vălva acuma. O! Doamne! O! Doamne! cum poate fi vălva pădurii de aur, când s’a dus de două ori cu rușine?!… Zbura pe picioare și umbla pe aripi,… erà cu capul dinapoi și cu coada dinainte, cu ochii în piept și cu pieptul în frunte… și cum mai erà încă – numai Dumnezeu ar ști s’o spună!

Pe Petru îl trecură fiorii odată din sus în jos, odată din jos în sus, odată cruciș și odată curmeziș; după aceea își întărì pe inimă și începu a lucrà cum a mai lucrat și… n’a mai lucrat.

Trecù ziua, Petru începù a slăbì din puteri. Trecù amurgul serii; lui Petru începură a i se împăigenì ochii. Când ajunse miezul nopții, Petru simți cum că nu e mai mult călare. Nici el singur nu știà, cum și când a ajuns la pământ; destul, că nu mai erà pe cal. Când începù a se desvelì ziua din noapte, Petru nu mai puteà stà în picioare, ci se lăsă în genunchi.

«Nu te lăsà; mai ține-o încă o leacă! strigă Murgul când văzù că slăbesc puterile stăpânului său.

Petru se șterse cu mâneca cămășii de sudori, își încordă toate puterile și se ridică încă odată în picioare.

«Lovește acuma vălva cu frâul peste bot!» zise Murgul. Petru făcù precum i se zise.

Vălva râncheză odată cu armăsarul, în cât Petrului îi păreà, c’o să asurzească, apoi sărì la Petru, deși abia se mișcà și ea de obosită ce erà.

Lupta nu mai curse mult. Petru făcù ce făcù și puse frâul și la astă vălvă pe cap…

Pe când se făceà ziua cum se cade, Făt-frumos călăreà pe al patrulea cal.

«Frumoasă-ți fie nevasta, că m’ai scos dela robie!» zise Vâlva.

Plecară, se duseră și pe când se învăluià ziua cu noaptea, ajunseră spre marginea pădurii de aur.

Cum mergeau așa pe cale, lui Petru începù a i se urâ, și ca să facă și el ceva, dete a privì la cununile cele frumoase.

«Ce să fac eu cu trei cununi? începù a vorbì așa singur. Destul îmi fie una. Tiu pe cea mai frumoasă». Aruncă dar cea de aramă, apoi cea de argint și ținù numai pe cea de aur la sine.

«Stăi! zise Murgul. Nu aruncà cununile. Descalecă și le ridică, că-ți vor prinde încă bine».

Petru făcù precum i se zise, și merse mai departe.

Când erà soarele de-o palmă dela pământ, așa de către seară, când încep musculițele a se adunà, călărețul nostru ajunse chiar la marginea pădurii… ’Naintea lui se întindeà un pustiu mare… mare… cât vedeai cu ochii nu vedeai nimic pe el.

Caii se opriră în loc.

«Ce e? întrebă Petru.

«Nu e bine! răspunse Murgul.

«Pentru ce să nu fie bine?!

Intrăm în împărăția sfintei Miercure. Cât vom merge prin ea, nu vom da de altă decât de frig și iarăși de frig.

Pe marginile căii vor fi tot focuri din focuri și eu mă tem, că tu vei merge să te încălzești».

«Și pentru ce să nu mă încălzesc?»

«Nu e bine să te încălzești!» răspunse Murgul cu grijă.

«Intră! grăì Petru fără frică, dacă trebue, voi ștì răbdà și la frig».

Pe cât Petru intrà mai adânc în împărăția sfintei Mercuri, pe atâta simțeà mai tare, cu nu e bine cum e. La tot pasul erà mai frig, mai ger… dar frig și ger în cât înghețà măduva în oase… Dar nici Petru nu erà făcut de picioroage! Voinic a fost la luptă: voinic rămase și la răbdare.

Pe marginea căii tot foc din foc și lângă focuri tot oameni din oameni, care chemau pe Petru la sine care de care cu vorbe mai frumoase și mai ademenitoare. Petrului începù a i se înghețà răsuflarea în gură, dar el nu se lăsă, ci încă poruncì murgului ca să meargă la pași.

Câtă vreme a răbdat voinicul nostru la ger și frig, nici nu se poate spune, căci fiecare știe, cum că împărăția sfintei Mercure nu e de o asvârlită, de două… Și nici frigul nu e frig… numai iac’așa, ci frig, frig…, încât înghiață și vițelul în vacă…, încât crapă și stâncele de ger ce e…

Așa zău e acolo! Dar și Petru n’a crescut fără necaz… Scrișcă din dinți și nimic mai mult, de și a fost înțepenit, încât nici nu mai puteà clipì.

Așa ajunseră la sfânta Mercure.

Petru coborî de pe cal, aruncă frâul în capul Murgului și intră în coliba sfintei Mercuri:

«Bună ziua, Maică!»

«Mulțămim, voinic friguros!»

Petru râse odată, dar nu răspunse nimic.

«Voinic ai fost, îi zise acuma sfânta Miercure bătându-l pe umeri. Acuma să-ți dau câștigul». Se duse după aceea, deschise un scrin ferecat și scoase din el o cutie mică. «Iacă, zise mai departe, cutia asta e dată din bătrâni, ca să n’o poarte decât acela, care a trecut prin împărăția frigului. Nați-o și poartă grijă de ea, că-ți va prinde încă bine. Când o deschizi, îți vine veste de unde tu numai vrei și știre adevărată din țara ta».

Petru mulțămì de vorbă și de dar și se suì pe cal și pornì mai departe.

După ce se depărtă de o asvârlită bună, deschise cutia cea vrăjită.

«Ce e porunca?» întrebă nu știu ce din cutie.

«Veste îmi adă dela taica», poruncì Petru cam cu frică.

«Șade la sfat cu bătrânii!» răspunse cutia.

«Merge-i bine?»

«Zău, aci cam rău, că-i supărat!»

«Cine îl supără?» întrebă Petru acuma mai aspru.

«Frații tăi Costan și Florea!» răspunse iarăși din cutie. «Pe cum îmi pare cer împărăția dela el, și bătrânul zice, că n’ar fi vrednici de ea.»

«Mergi Murgule, că nu e vreme de pierdut!» strigà acuma Petru. Inchise după aceea cutia, și o băgă în traistă.

Se duseră cum se duce năluca când umblă vântoasele și gonesc în miezul nopții pricolicii. Cât au mers așa, nici nu se poate spune… Au mers mult… foarte mult! Stăi! să-ți mai dau un sfat! zise Murgul într’un târziu. «S’auzim!» grăi Petru.

«Ai avut necaz cu frigul, acuma ai să dai de o căldură cum n’a mai fost. Să rămâi voinic! să nu te tragi la răcoare, că nu e bine.»

«Mergi! răspunse Petru. Nu-ți fie frică, dacă n’am înghețat, nici nu mă voi topi.»

Hm!… aici erà o căldură încât se topește și măduva în oase… Căldură adecă, cum nu poate fi decât în împărăția sântei Joi.

Pe cât mergeau mai departe, cu atât căldura erà mai mare… Dela o vreme începură a se topì chiar și potcoavele dela murgul de pe copite. Hei! dar nici Petru nu se lăsă! îi curgeau sudorile vale, el se ștergea cu mâneca și mânà în goană mai departe.

De cald ar mai fi fost cum ar fi fost, erà însă și un alt lucru, care pe Petru îl supărà încă mai tare. Pe lângă cale, tot câte de o asvârlitură bună de departe una de alta, erau niște văi răcoroase, cu niște isvoare reci și stâmpărătoare. Când Petru privea la ele, sìmțea, că i-a secat inima și îi s’a uscat limba în gură de sete ce-i erà…

Pe lângă isvoare erau tot crini, vioare și trandafiri, prin iarba cea molcuță, și pe ele odihneau niște fete, frumoase, doamne!… încât nici nu pot fi mai frumoase.

Petrului îi venea să închidă ochii, ca să nici nu mai vadă așà lucruri ademenitoare.

«Vino, voinice la răcoare! vino! stăi de vorbă!» îl chemau fetițele.

Petru dădea din cap și nici nu zicea nimic, că i s’a fost oprit și graiul.

Mult au mers așà… foarte mult!…

Deodată simțiră, că începe căldura a se mai stâmpărà… Din departe, pe un deal se vedea o colibă, aici locuia sânta Joe.

Petru trase spre ea.

Când erau să ajungă la colibă, sânta Joe le eșì în cale și zise ziua bună lui Petru.

Petru îi mulțămì… precum e acuma datina la oameni cu cinste și nărăveală, prinseră după aceea vorbă… cum prind adecă oamenii, ce nu s’au văzut încă. Petru spuse veste dela sânta Mercure, vorbì despre patimele sale și despre calea, în care a pornit, și luà ziua bună, că zău! el nu prea avea vreme de pierdut… Hm! cine știe, cât mai aveà să meargă până la zâna zorilor!

«Mai stăi o leacă! grăi sânta Joe, să-ți mai zic o vorbă. Acum intri în împărăția sântei Vineri: să treci și pe la ea, și să-i spui «sănătate și voe bună» dela mine.

«Când vei merge apoi către casă, să vii iarăși pe la mine, că am să-ți dau o treabă, care-ți va prinde bine».

Petru mulțămi de vorbă și de toate, plecă după aceea mai departe.

Abià merseră cam așà cât ține o pipă de tutun până ce și ajunseră într’o țară nouă.

Aici nu erà cald, dar nici nu erà frig, ci… așà cumva între ele… cum e colea primăvara, când încep a se înțercà mieii. Petru începù acum a răsuflà mai a stămpărare. Erà însă un pustiu… numai năsip și scaiu… «Oare ce să fie aceea? întrebă Petru, dând cu ochii de așà ceva ca și o casă, însă departe… foarte departe!… tocmai până unde ajungeau ochii lui peste pustiul cel gol. «Aceea e casa sântei Vinere, răspunse murgul. Dacă mergem bine, poate ajungem încă până ce se întunecă deplin.»

Așa și fu… Noaptea se făcù noapte. Făt-frumos se apropià cu încetul de casa cea depărtată.

Peste pustiu se vedeà o mulțime de năluci ce se goneau pe din dreapta, din stânga, pe dinaintea și pe dindosul lui Petru.

«Să n’ai nici o frică! zise murgul. Aceste sunt fetele vântoaselor… Se joacă prin aer așteptând să vină și vârcolacii».

Așa ajunseră până la casa sântei Vineri.

«Cobori acuma și intră în casă!» zise murgul.

Petru voì să facă ce i se zise.

«Stăi! nu fii așà grăbit, vorbì murgul mai departe. Să te învăț mai nainte ce și cum să faci. La sânta Vinere nu poți intrà, că e păzită jur împrejur de vântoase».

«Ce să fac dară?»

«Ia cununa cea de aramă, și te dù cu ea, vezi colo, departe, pe colina ceea. Când vei fi acolo, începe a strigà: «Vai, ce fete frumoase! ce îngeri! ce suflete de zină! După aceea ridică cununa în sus și zi: Dacă aș ștì, că ar primì care-va cununa asta dela mine!… dacă ași ștì… dacă ași ștì! și aruncă cununa».

«Și pentru ce să fac așa? întrebă Petru,… cum întreabă adecă omul, care vrea să știe, că pentru ce face, ce face. «Taci, du-te și fă!» zise murgul pe scurt, și Petru nu mai lungì vorba, ci făcù precum i se zise.

Abia aruncă Petru cununa când ce se și îngrămădiră vântoasele peste ea și începură a se bate, ca să o aibă care de care.

Petru o luà acuma către casă.

«Stăi! strigă murgul încă odată. Incă nu ți le-am spus toate. Ia cununa cea de argint, apoi te dù și bate la fereastra sântei Vineri… Dacă te întreabă baba, cine e? tu zi că ai venit pe jos, că ai rătăcit prin pustiu. Ea te va mânà îndărăpt. Tu să nu te miști, ci să zici: «Ba zău! eu nu voiu merge, că de când am fost mic tot am auzit de frumusețea sântei Vineri, și nu mi-am făcut opinci de oțel cu curele de vițel, nu am venit de nouă ani și nouă luni, nu m’am luptat pentru cununa asta de argint, care voiesc să i-o dau ei, nu le-am făcut și pățit toate astea pentru ca să merg înapoi când voiu ajunge la ea»… Așà să faci și așà să zici; de aici încolo grija ta să fie».

Petru nu mai făcù vorbă, ci pornì spre casă.

Cum erà așa noapte, Petru nici nu vedeà casa sântei Vineri, ci merse numai pe razele luminei ce străbăteau din fereastră până la el. Ajungând la casă, niște câni începură a lătrà, când simțiră ceva străin prin apropiere.

«Cine se mânâncă cu cânii? amară i-ar fi viața! strigă sânta Vinere mânioasă cum se cade.

«Eu sunt, sântă Vinere, eu! zise Petru răsuflând odată cu greu, ca omul, care ar vreà și n’ar vreà să facă ce face. Am rătăcit prin pustiu și n’am unde să dorm peste noapte. Aici tăcù, nu cutezà să zică mai mult.

«Unde ți-ai lăsat calul? întrebà sânta Vinere cam aspru. Petru stà în chibsuri, nu știà să mintă ori să vorbească vorbă dreaptă. Nu răspunse nimic.

«Mergi cu Dumnezeu! fătul meu! Eu n’am loc să-ți dau» zise sânta Vinere și se retrase dela fereastră.

Petru zise acuma ce i-a fost zis Murgul să zică.

Abia-și sfârșì Petru zicala până ce și văzù, cum că sânta Vinere deschide fereastra vorbind către el cu vorbă dulce și blândă.

«Să văd cununa, fătule!»

Petru-i întinse cununa.

«Vino în casă! zise sânta Vinere, nu te teme de câni, că ei înțeleg voința mea».

Așà și fu… Cânii începură a mișcà din coadă mergând în urma lui Petru, cum merg după om, când vine seara dela țarină.

Petru zise «bună seara», când intră în casă, își puse pălăria pe vârful cuptorului și se așeză pe pomnol după ce i se zise să șadă.

Acuma se vorbì… iaca despre lucruri de toate zilele, despre lume, despre răutatea oamenilor,… și despre alte lucruri ca astea… fără nicio treabă și preț… Precum se vedeà, sânta Vinere erà foarte supărată pe oameni; iar Petru-i dădeà în toate de drept, cum se cade adecă omului, care șade la masa altuia.

Doamne! dar și bătrână erà baba asta!

Eu nu știu de ce priveà junele de Petru așa de a diochiul la ea! Doară voeà să-i numere crețurile din față?!

Poate!… Ar fi trebuit însă, ca să se nască de șeapte ori cât un om într’o viață pentru, ca să poată ajunge la capăt cu număratul…

Sântei Vineri îi râdeà însă inima de bucurie, când vedeà, cum că Petru se perde cu totul în privirea ei.

«Când nu erà încă, ce este, începù sânta Vinere vorba, când lumea încă nu erà lume, atunci m’am născut eu, și eram atât de frumoasă ca copilă, încât părinții mei au lăsat să fie lume, ca să fie cine să se minuneze de frumusețea mea… Când s’a făcut apoi lumea, eu eram fată mare, și de minunat ce s’a minunat de frumusețea mea, lumea m’a diochiat… De atunci se face pe toată suta de ani câte o crețătură pe fața mea… Și acuma-s bătrână.» Sânta Vinere nu mai putu vorbì mai departe despre aceasta de tristă și de supărată, ci vorbind mai departe, îi spuse apoi lui Petru, cum că tată-său erà odată împărat mare și puternic, și, născându-se vrajbă între el și zâna zorilor, care împărățește în țara vecină, fusese batjocorit, cum nu se cade, de către vicleana de vecină. Incepù apoi a vorbì câte rele toate despre zâna zorilor,… Petru, ce să mai facă și el? Ascultà tăcut. Eacă mai ziceà și el câte-odată: Așe e zău aici! Ce alta se poată face?

«Dar să-ți dau un lucru, dacă ești voinic, și vrei să mi-l faci, grăi sânta Vinere cam pe când începură a fi somnoroși.» Este la zâna zorilor o fântână. Cine bea din apa ei, acela înflorește ca trandafirul și ca viorelele. Să-mi aduci un ulcior din această apă, și-ți voi fi bună mulțămitoare… Lucrul e greu! ce e drept e drept! Impărăția zânei zorilor e păzită de fel de fel de fiare și de zmei îngrozitori. Să-ți spun însă ceva și să-ți dau un lucru.»

După ce vorbì așa, sânta Vinere se duse la un scrin ferecat din toate părțile și scoase din el un flueraș mic, micuț. «Vezi tu fluerașul ista? grăì către Petru, mi la dat un moș bătrân încă de când eram tânără. Cine aude sunetul acestuia, acela doarme… doarme… până ce nu-l mai aude. Tu să iei fluerașul și să tot cânți din el cât vei fi în împărăția zorilor. Nime nu te va atinge, căci toată lumea va dormì.

Petru spuse acuma, în ce cale a pornit și ce treabă cearcă. Sânta Vinere se bucurà și mai tare. N’au mai stat mult de vorbă… Dar cum să și stee, când a fost trecut acuma miezul nopții bine, binișor.

Petru luă «noapte bună», băgă fluerașul în teacă și se suì în podul casei, ca să mai doarmă și el dela o vreme. Pe când se revărsau zorile, Petru erà în picioare; luceafărul boului nici nu s’a fost ridicat bine pe cer, până când el s’a și fost sculat… Luă un troc mare, îl umplù de jăratic și se duse, ca să hrănească caii. După ce murgul mâncă câte de trei ori trei, eară ceilalți cai câte trei trocuri pline de jar, Petru trase la fântână, adăpă și se făcù gata de cale. «Stăi! strigă sânta Vinere de la fereastră.» Mai am să-ți zic o vorbă!… Să-ți mai dau un sfat…»

Petru s’apropie de fereastră.

«Lasă un cal aici și pleacă numai cu trei. Mergi apoi încet până ce vei ajunge la împărăția zorilor. Aici descalecă și intră pe jos… Când vei venì apoi îndărăt, așa să vii, ca toți trei caii să-ți rămână în cale, s’ajungi pe jos.

«Așa voi să fac!» grăì Petru voind să plece.

«Nu te grăbì, că n’am gătit încă, vorbì sânta Vinere mai departe. Să nu privești la zâna zorilor, că ea are ochi, care vrăjesc și priviri, care răpesc mințile. E urâtă, atâta de urâtă, încât nici nu-ți pot spune. Are ochi de buhă, față de vulpe și ghiare de mâță. Auzi?! să nu privești la ea… Și Dumnezeu să te aducă întreg și sănătos, fătul meu Petre!»

Petru mulțămì de vorbă și învățătură, și nu se oprì mai mult… Unde aveà el vreme de a stà cu babele la vorbă!? Lăsă pe murgul, ca să pască, se întinse apoi la cale.

Departe… departe… unde se lasă cerul pe pământ, unde stau stelele de vorbă cu florile, acolo se vedeà o roșață senină, cam așa cum e cerul colea în zorile de primăvară, dar mai frumos și mai minunat!…

Acolo erà cetatea zânei zorilor.

De aci până acolo, de acolo până aci nu erà alta decât iarbă și flori… Și apoi nu erà nici cald, nici rece, nici luminos, nici întunerec, ci așa cumva între ele… cum e colea pe la S-tu Petru când te scoli, ca să mâni vitele la turmă… Petru numai de un drag umblà prin țara asta plăcută…

Cât a mers Făt-frumosul nostru așa, aceea nu se poate spune cu vorbă omenească, fiindcă într’această țară n’a urmat zilei noaptea și nopții zioă, erau pururea zori cu vânt moale și răcoros, cu soarele ascuns și lumina de jumătate; împărăția nopții și a zilei se începeà numai dela casa sfintei Vineri.

După mult mers și lungă călătorie Petru văzù zărindu-se ceva alb printre roșața cerului… Cu cât se apropià mai mult, cu atâta ceeace vedeà se desfășurà mai tare naintea ochilor lui… Asta erà cetatea… Petru privì… privì… Resuflă apoi odată cu greu, ca omul, care gândește «doamne mulțumescu-ți!»

… Dar și frumoasă erà cetatea asta!…

Niște turnuri ’nalte… ’nalte… până dincolo de împărăția norilor, niște păreți albi ca ghioceii și ridicați mai sus decât cum stă soarele la prânzul cel mare, un acoperiș de argint, dar cum de argint?! așa că nici nu străluceà în fața soarelui,… și ferești… tot din aer tors cu multă măiestrie și țesut în gherghef de aur întunecos… Peste toate aste se jucau apoi razele vesele ale soarelui cum se joacă vântul cu umbra crengilor, colea primăvara când abia se mișcă de leneș ce este.

Petru stete uimit în loc, ca să se poată minunà de atâtà frumuseță îngrămădită.

Mult n’a putut să steà, că i-a fost degrabă: descălecă dară, lăsă caii, ca să pască pe iarba cea plină de rouă, își luă fluerașul precum i-a fost zis sfânta Vinere, zise odată «Doamne ajută», și plecă la lucrul cel mai mare. Abia merse, așa singur, pe jos, o cale cam de trei asvârlite bune, până ce și dete de un năsdrăvan adormit de dulceața fluerașului. Acesta erà unul dintre pândarii jurului cetății zânei zorilor… Oare Doamne cum a putut crește atât de lung?

Cum s’a putut întrupà atâta de puternic? și cum îi pot fi brațele atâta de miezoase?!… Cum stăteà așa culcat pe spate, Petru începù să-l măsoare cu pașii… Nu voesc să spun minciună!… a fost însă lung, foarte lung; atâta de lung a fost încât Petru răsuflà odată cu greu, când ajunse dela picioare la cap… nu știu acuma cu de-a bună seamă… de obosit, ori de uimit: nu e luna la răsărit atâta de mare, cât erà ochiul năzdrăvanului. Apoi barem dacă ar fi fost și acesta ca la altă lume, dar erà tocmai în mijlocul frunții… Așa erà ochiul!… Cum au putut apoi celelalte să fie!… Petru, voinic de voinic, dar zău! el mulțumì lui Dumnezeu, fluerașului și sfintei Vineri, cumcă n’a dat de rău cu acest om neom și plecă cu încetul mai departe…

Așa… cam cât merge omul până ce-i vine să se pună la răcoare, mai merse Petru până ce dădù de alte lucruri și mai grozave… Niște bălauri tot cu câte șeapte capete erau întinși la soare și adormiți adânc, când pe de-a dreapta, când pe de-a stânga… Cum au fost acești bălauri, aceea n’o mai spun: știe anume toată lumea balaurii nu-s treabă de glumă și de râs… Asta erà a doua pază a împrejurului de curte… Petru trecù cam cu fuga,… nu știu acuma de grabă ori de groază…

Nici n’ar fi fost însă minune, dacă s’ar fi îngrozit!…

Bălaurul e bălaur!!

Acuma ajunse Făt-frumos la un râu…

Să nu gândească însă nimeni, că acesta ar fi fost râu ca râurile… nu apă, ci lapte curgea aici, nu peste nisip de peatră, ci peste pietre scumpe și mărgăritare,… și nu curgea lin sau repede, ci lin și repede de odată, cum curg zilele omului fericit… Acesta a fost râul, care curge jur împrejur pe lângă cetate… tot curge… tot curge… fără a mai sta, fără a mai merge mai departe.

Pe marginea râului dormeau tot cam de o săritură unul dela altul niște lei înghierați… Ce lei însă! Cu părul de aur și pe dinți și ghiare tot cu ferecătură… Aceștia erau paza râului… Dincolo, de ceea parte de râu, erà o grădină frumoasă,… foarte frumoasă… cum nu poate adecă fi decât la zina zorilor. Pe mal tot flori din flori, pe flori dormeau dulce și lin tot zine din zine, care de care mai frumoase, mai vrăjitoare și mai dulce la față…

Petru nici nu cutezà, ca să privească într’acolo?…

Făt-frumos se întrebà acuma, cum să treacă peste râu. Râul erà lat și adânc, și peste râu numai o punte;… asta însă cum nu mai sunt punțile în astă lume… Dincoace și dincolo, pe un mal și pe altul, tot câte-o frunte de punte, păzită tot de câte patru lei dormitori. Puntea însă? peste punte nu poate trece suflet de om… O vezi cu ochii, dar simțești golatate, cănd calci cu piciorul pe ea… Cine știe din ce o mai fi fost și asta făcută!… Doar chiar din un pui de nour?

Destul că Petru rămase pe țărmul râului. Să treacă? nu poate. Să înoate? nu e treabă. Ce să facă dară?!

Hei! să nu fie grijă de Petru! Cu una cu două el n’o sfârșește! Se întoarse îndărăpt pănă ce ajunse la năsdrăvanul cel mare. «Ce va da târgul și norocul, gândì în sine, să stăm dară și la vorbă! «Scoală voinice!» strigă apoi pe năsdrăvan trăgându-l de mâneca surtucului. Când năsdrăvanul se deșteptà din somn, întinse palma după Petru,… așa ca și când vrei să prinzi o muscă.

Petru suflà în flueraș… Năsdrăvanul căzù earăși la pământ.

Așa-l trezi și adormì Petru de trei ori una după alta,… adecă de trei ori l’a trezit și de trei ori l’a adormit… Când fuse ca să fie de a patra oară, Petru își deslegă naframa dela grumazi, luà degetele cele mici ale năzdrăvanului și le legă cu ea laolaltă, scoase sabia și prinzând pe năsdrăvan de piept mai strigă odată: «Scoală voinice!» Văzându-se năsdrăvanul atâta de rău batjocorit, «Ei, zise către Petru, nu te lupți în luptă, dreaptă! Stăi la luptă, dacă ești voinic!»

«Mai așteaptă o leacă! mai nainte am o vorbă cu tine, grăi Petru… Jură, că mă vei trece peste râu, și atunci te las să vii la luptă.» Năsdrăvanul făcù jurământ, și Petru-l lăsă să se scoale.

Când năsdrăvanul se simțì deșteptat, se repezì la Petru, ca să-l turtească c’o lovitură… Și a aflat însă omul!

Nici Petru nu erà de eri, dealaltăeri, și el se răpezì voinicește. Trei zile și trei nopți se luptară. Năsdrăvanul dete cu Petru de intră pănă în genunchi în pământ; Petru dete cu năsdravanul până în brâu; eară dete năsdrăvanul pănă în piept, și mai în urmă Petru pănă în grumazi!…

Când năsdrăvanul se simțì așa strâmtorat: «Lasă-mă, strigă înspăimântat, lasă-mă că mă dau bătut!»

«Treci-mă peste râu? întrebă Petru.»

«Trec!» răspunse cela din gaură.

«Ce să fac cu tine, dacă-ți calci vorba?»

«Ucide-mă, fă ce vrei cu mine, numai acuma mă lasă să trăesc.»

«Așa să fie dară! zise Petru, luă după aceea mâna cea stângă a năsdrăvanului și o legă de piciorul cel drept, îi băgă năframa în gură, ca să nu strige, îl legă la ochi ca să nu vadă, și pornì așa, purtându-l de mână cătră râu.

Când ajunseră la râu, năsdrăvanul pășì cu un picior de o parte, cu altul de alta de râu, luă pe Petru în palmă, și-l puse frumos de cealaltă parte.

«Acuma e bine! grăì Petru, suflă după aceea în flueraș și năsdrăvanul căzù de alungul pe malul râului.

Așà trecù Petre râul. Când zinele cele ce se scăldau în laptele râului auziră sunetul fluerașului lui Petru, ele căzură somnoroase, eșiră din lapte și adormiră pe florile de pe mal. Așà dormind le află Petru, când se coborî din palma năsdrăvanului… Nici nu cuteză să stee multă vreme la ele… Frumoase erau doamne! Cum puteà apoi să fie însăși zina zorilor? Sau doară ea e cea mai urâtă dintre cele frumoase? Făt-frumos nu se întrebă mult, ci pornì, ca să vadă.

Când intră în grădină, începù a se minunà din nou. Cât a umblat și pățit, atâta frumusețe n’a mai văzut…

Lasă că arborii erau tot cu crăci de aur, că isvoarele curgeau mai limpede decât roua, că vânturile se mișcau cântând, și florile vorbeau vorbe dulci și frumoase, dar Petru mai mult se mirà de aceea, că în întreagă această grădină nu erà nici o floare desfăcută, ci numai boboci… Parcă aici a fost stat lumea locului și erà să fie pururea tot primăvară… Oare când vor înflorì florile aceste, dacă n’au avut vreme să înflorească până acuma? Și dacă n’au înflorit, pentru ce?…

Așà se întrebà Petre, așa și încă și într’alt chip, în calea lui către cetate… Nimic nu-i stătea în cale; nimic nu-i oprea gândirea; toată lumea dormea; zinele de pe la isvoare, păsările de pe crengi, căprioarele dintre tufițe și fluturii de lângă flori, toate erau duse de fluerașul lui Petru. Chiar nici vântul nu se mai jucà cu frunzele, nici razele soarelui nu mai sorbeau roua de pe iarbă, și râurile încetară de a mai curge… Singur Petru erà treaz: Petru cu gândurile sale și Petru cu mirarea gândurilor sale. Ajunse la curte. Jur împrejurul curții se întindea un ierbiș frumos și des, un ierbiș ce fugea ca vântul. Poarta erà în frunte, o poartă tot din flori și alte lucruri frumoase. Pe sub poartă și pe lângă poartă earăși flori, care de care mai și mai, încât lui Petru i se părea, că umblă pe nouri, când călcà pe ele. Pe de a dreapta și pe de a stânga dormeau zinele ce au fost să păzească intrarea în curte. Petru privì în toate laturile, mai zise odată «Doamne ajută» și intră în cetate.

Ce a văzut Petre într’această curte, aceea nici n’o mai spun, știe doară toată lumea, că curtea Zinei Zorilor nu poate fi ceva lucru de rând. Jur împrejur zine împietrite, pomi cu frunzele de aur și cu florile de mărgele și pietre scumpe, stâlpi de raze de soare și netezi ca și paltinul, trepte lucii și moi ca și culcușul fetelor de împărat și un aer plin de miros dulce și adormitor…

Nici nu voesc să spun, că numai grajdul, în care stau caii sfântului soare, erà mai frumos decât cetatea celui mai mare împărat din lume… Așà erà asta la Zina Zorilor, și nici n’ar fi putut fi altfel… Cum să fie doară? Petru se suì pe trepte și intră în cetate… Cele dintâi douăsprezece odăi erau din pânză, altele douăsprezece din mătase. Urmară apoi douăsprezece de argint și douăsprezece de aur. Petre trecù cu iuțeală prin toate patruzecișiopt: aici aflà pe Zina Zorilor, într’a patruzeci și noulea, care erà cea mai frumoasă dintre toate.

Astă casă erà lungă, lată, naltă, ca și o biserică din cele mai frumoase… jur împrejur păreții erau acoperiți cu fel de fel de mătăsuri și alte lucruri minunate; pe jos, pe pământ, pe unde umblai cu picioarele, erà nu știu ce strălucitor ca oglinda și moale ca perina și… mai erau acum tot felul de lucruri frumoase, ca la Zina Zorilor adecă… Unde va fi doară frumos, dacă nu aicea!… Cum zic lui Petru i se oprì răsuflarea, când văzù că se vede în mijlocul atâtor lucruri așà grozav de frumoase…

In mijlocul acestei biserici sau ce erà văzù Petre fântâna cea vestită, pentru care a venit el atâta lume de pământ… O fântână ca toate fântânele și nimic mai mult!… Te miri cum a și răbdat-o Zina Zorilor în casa ei!… Aveà niște doage din moși și strămoși. Bag sama, a fost lăsat, că așà să rămână!… Și acuma am să spun o vorbă mare!… Lângă fântână erà chiar Zina Zorilor aievea, așà cum ea erà!

Erà, doamne! un leagăn de aur și… numai Dumnezeu știe de ce încă, destul cum că erà frumos, aici în leagăn dormea Zina Zorilor pe perini de mătase umplute cu suflare de vânt de primăvară… Nici nu erà frumoasă… Dar de unde să și fie!… N’a zis doară sânta Vinere, că are fel de fel de lucruri urâte și îngrozitoare? Ce să mai lungim dară vorba?… Poate că sânta Vinere a avut drept. Poate să fie!… Destul, când Petru privì la ea, așa cum dormea în leagăn, el stete cu sufletul amorțit și nu suflâ mai mult în fluerașul cel vrăjit… erà încremenit de minunea ce se minunà… Ba! frumoasă erà,… frumoasă!… mai frumoasă decât chiar cum ți-ar păreà că ar fi să fie Zina Zorilor… mai mult nu vreau să zic!…

Pe de-a dreapta și pe de-a stânga leagănului dormeau câte douăsprezece zine din cele mai alese. Bag sama au adormit legănând pe împărăteasa lor… Petru nici nu le văzù de privit ce priveà la Zina Zorilor, până ce nu tresăriră toate din somn, când nu mai auziră fluerașul… Petru… tresărì dară și el… și începù a cântà din nou în flueraș. Earăși adormì lumea, și Făt-frumos pășì cu trei pași mai înainte.

Intre leagăn și fântână erà o masă, pe masă un colac alb și moale, frământat cu lapte de căprioară, și un bocal de vin roșu și dulce ca visul de dimineață… Acesta erà colacul puterii, și celălalt vinul juneței…

Petru privi odată la colac, odată la vin și odată la Zina Zorilor, se apropiă după aceea cu încetul, pășì doi pași către leagăn, masă și fântână.

Când Petru ajunse la leagăn, își pierdù mințile și nu se mai putù răbdà, ci sărută pe Zina Zorilor… Zina Zorilor deschise ochii și privì la Petru cu o privire, încât el își pierdù mințile încă mai tare…

Suflă după aceea în flueraș, ca Zina Zorilor s’adoarmă; luă cununa cea de aur, și o puse pe fruntea Zinei Zorilor; luă o bucătură din colacul de pe masă, băù o înghițitură din vinul întineritor,… și iarăși sărută, și iarăși luă o înbucătură, iarăși băù o înghițitură… Așa de trei ori una după alta… de trei ori a sărutat pe Zina Zorilor, de trei ori a îmbucat din colac și de trei ori a gustat din vin… După aceea și-a umplut ulcioarele cu apă din fântână și a perit cum pere vestea cea bună. Când Petru ajunse în grădină, dete de o lume cu totul nouă…

Florile erau flori; bobocii se desfăcuseră; isvoarele curgeau mai repede; razele soarelui se jucau mai vesel pe păreții cetății, și zinele aveau mai multă plăcere în fețele lor. Toate aceste din trei sărutări…

Cum a intrat Petru, așa a și eșit: printre Zine și flori, pe palma năsdrăvanului, printre lei, balauri și năsdrăvani… Când fu apoi în scară, privì odată îndărăt, și văzù că lumea întreagă s’a pornit în urma lui… Hei! dar și-au dat de om! Nu ca vântul, nu ca gândul, nu ca dorul, nu ca blestemul, ci mai repede de cum trece fericirea s’a fost lăsat Petru pe cale… Goana rămase îndărăt, și Petru sosì pe jos la sânta Vinere.

Sânta Vinere știà, că Petru o s’ajungă, din rânchezatul Murgului, care din cale de trei zile simțì apropiarea stăpânului său: îi eșì dară în cale cu colac moale și cu vin roșu.

«Bun ajuns, Făt-frumos!

«Bună ziua, soră sfântă!»

Petru-i dete ulciorul cu apă dela fântâna Zinei Zorilor. Sânta Vinere-i mulțămì frumos. Mai vorbiră apoi câteva cuvinte despre calea lui Petru, despre curtea Zinei Zorilor și despre frumusețea sorei soarelui, și Petru puse șeaua pe murgul, că zău! el nu prea aveà vreme de pierdut… Baba Vinere ascultà când cu dulce, când cu amar, când cu drag, când cu necaz; văzând apoi, cum că Petru va să meargă, îi pofti sănătate și noroc.

Petru nici nu stete până n’ajunse la sânta Joe. Aice se coborî de pe cal și intră, precum a fost vorba să fie.

Nici la sânta Joe nu se prea oprì, zise bună ziua, mai făcù o vorbă scurtă și luă sănătate bună.

«Stăi! să-ți mai spun una ’nainte de a pornì în cale, zise sânta Joe cu grijă.

Să-ți ai grijă de viață; să nu legi vorba cu om; să nu mergi iute, grăbit; să nu iei apa de la mână; să nu crezi la vorbă, și să fugi de buze dulci.»

Să te duci cum ai venit… Calea e lungă, lumea e rea, și tu ai la tine treabă mare!… ascultă dar de mine. Eacă-ți dau eu o năframă; nu e de aur, nu-i de argint, nici de mătasă, nici de mărgele; e de pânză năsădită, să o porți că e vrăjită… Cine-o poartă, pe acela fulgerul nu-l ajunge, sulița nu-l pătrunde, sabia nu-l taie și gloanțele sar de pe trupul lui.

Așa grăì sânta Joe. Petru primì și ascultă; se lăsă apoi cu Murgul în vânt și se duse… se duse… cum se duc adecă Feții-frumoși când îi mână dorul de casă.

La sânta Miercure Petru nici nu se mai coborî de pe cal, ci zise «bună ziua» din spatele calului și mână mai departe.

Într’o bună vreme îi venì cutia cea vrăjită în minte și vrând să audă veste din lume, o scoase din teacă. Nici nu o scoase bine, nici nu o deschise cum se cade, până ce și începù a vorbì ce vorbea de acolo din ea.

«S’a supărat Zâna Zorilor pentru că i-ai furat apa… S’a supărat sânta Vinere pentru că i s’a spart ulciorul… S’au supărat frații tăi Florea și Costan pentru că li-ai luat împărăția».

Petru începù a râde, când auzì de atâta supărare. Nici nu știà ce să întrebe mai înainte.

Cum a spart sânta Vinere ulciorul?

«De bucurie ce i-a fost a început a jucà și a căzut cu ulcior cu tot».

Cum am luat eu împărăția de la frații mei?

Cutia începù acuma a spune, că, fiind împăratul bătrân și orb de amândoi ochii, Florea și Costan s’au dus la el și au cerut, ca să împartă împărăția între dânșii. Impăratul li-a spus, că numai acela va împărățì țara, care va aduce apă de la fântâna Zânei Zorilor. Înțelegând, frații lucrul, merseră la baba Birșa și asta le spuse, că ai fost, ai făcut și ai pornit, ca să vii».

Frații se sfătuiră și acuma au pornit în calea lui Petru, ca să-l ucidă, să iee apa de la el și să împărățească peste țară.

«Minți, cutie spurcată!» strigă Petru mânios, când le auzì toate aceste, și dete cu cutia de pământ, în cât crăpă în șeaptezeci și șeapte de bucăți.

N’a mai mers mult până ce și văzù nourii din țara sa, simțì suflarea vânturilor de acasă și zărì din depărtare pe ici colea câte un munte de pe marginile țării… Petru stete în loc, ca să vadă mai bine, că-i părea, că nu e adevăr, ce-i păreà.

Erà să treacă peste puntea cea din marginea împărăției, când văzù c’aude ceva din depărtare… așa ceva, ca și când ar strigà un om, și ca și când l-ar strigà chiar pe el după nume «Măi Petre!»

Voì să steà în loc.

«Mergi! mână! strigă Murgul. Nu e bine să stai!

«Ba nu! stăi! să vedem, ce e, cine și pentru ce? Să dăm față cu lumea».

Petru zise și sucì frâul Murgului.

Ei Petre! Petre! oare cine te-a învățat să stai?… Oare n’ar fi mai bine să te pleci la sfatul Murgului?… Așa e lumea, n’ai ce face!

După ce se întoarseră, văzù, Doamne, pe cine văzù! pe frate-său Florea și pe frate-său Costan… Amândoi erau și împreună, se apropiau către Petru… Petre! mergi! mână! Sau nu ți-a zis sânta Joe să nu legi vorbă cu om? sau nu știi ce veste ți-a dat cutia sântei Mercuri? Frații veneau cu vorbă bună și cu buze dulci… Și sânta Joe a fost zis… Petre! Petre!… ai uitat, ce-a zis?!… Când Petru văzù pe frații săi cei dulci, zbură din spatele murgului la ei în brațe. Doamne! dar cum să nu zboare! De când n’a văzut el față de om? de când n’a auzit vorbă pământească!?

Și a curs vorba cum curge între frați. Petru erà vesel și fericit. Florea și Costan erau buni la vorbă și dulci la buze… Singur murgul erà trist, singur el își lăsă capul la pământ.

După ce frații vorbiră multe de Împăratul bătrân, de țară și de calea lui Petru, Florea începù a-și încreți fruntea.

«Frate Petre! lumea e vicleană! n’ar fi mai bine ca să ne dai tu nouă apa, ca s’o ducem noi, grăì fratele viclean. Ție-ți ese unul în cale, iară pe noi nimeni nu ne știe, de unde venim, unde mergem și ce ducem». «Da! da! grăì Costan, Florea vorbește bine.» Petru clătină odată… de două ori din cap, și spuse fraților săi treaba cu năframa. Frații cei doi văzură acuma, că pentru Petru nu este decât o moarte. Florea începù dar a bate șaua, ca să priceapă eapa.

Cam de vre-o trei asvârlite d’acolea erà o fântână cu apă limpede și rece.

«Nu ți-e ție sete, măi Costane? grăi Florea trăgând odată cu ochiul către Costan.

«Da! răspunse Costan, pricepând, ce și cum ar fi să fie. Hai, frate Petre, să ne stâmpărăm odată setea și apoi să pornim cu Dumnezeu. Noi vom merge în urma ta și te vom păzì de năcaz și primejdie.»

Nu merge Petre!… nu merge că nu dai de bine!… murgul necheză odată… Hei! dar Petru nu l-a înțeles!…

Ce s’a întâmplat după aceea!? Ce să se întâmple? Nimic nu s’a întâmplat!…

Fântâna erà lată și adâncă…

Frații porniră cu apă cătră casă, ca și când ei ar fi adus-o chiar dela Zina Zorilor.

Murgul mai necheză odată, așa de turburat și de dureros, încât se înfiorară și pădurile… fugì pănă la fântână,… și stete împetrit de durere.

Așà fuse treaba cu Petru cel voinic și Făt-frumos viteaz! Bag’ sama așa i-a fost ursita, ca s’ajungă în ceas rău!

La curtea împăratului se făcù ospăt și veselie mare. Merse, vestea în țară, cum că feciorii împăratului, Florea și Costan, au adus apă dela fântâna Zinei Zorilor.

Împăratul se spălă cu apă pe ochi și văzù, – cum om încă n’a mai văzut… Erà în casa Împăratului pe după cuptor un vas cu curechi; în doaga acestui vas ședeà un verme: împăratul îl văzù prin lemn, așa vedeà de bine.

După ce împăratul împărțì țara între feciorii săi cei voinici, se retrase în curtea sa cea mare, ca să-și trăiască zilele bătrânețelor în pace!

Așa se sfârșì treaba cu apa dela fântâna Zinei Zorilor. Țara făcù un ospăț de trei zile și trei nopți și se puse iarăși la lucru, ca și când nici nu s’ar fi întâmplat nimic.

* * *

După-ce Petru se depărtase dela leagăn, eșì din casă și curte… după ce sunetul fluerașului nu se mai auzia, Zina Zorilor își venì în ori, deschise ochii, rădică capul și privì în toate lăturile căutând nici ea singură nu știà ce… Ce a fost? întrebă pe de jumătate încă prin vis. «Cine?

I se părea, cum că a văzut ceva prin vis, ba chiar aieve… ceva dulce, plăcut, o ființă… ca și când ar fi omenească, însă mai puternică în privire, mai altfel decât ceea ce a fost văzut până atunci… «Nu știți voi ce a fost?… Ați văzut și voi?… Sau ați dormit?… ați visat?» Așa întrebà Zina Zorilor pe Zine… și se întrebà pe sine însași… Îi părea că de când a văzut ce-a văzut chiar nici sufletul său nu mai e tot acela… Și nimene nu-i răspundea, toată lumea stătea uimită.

Văzù cununa… Ce cunună frumoasă!… Cine oare a cules florile din ea? cine oare le-a împletit în cunună?… și cine oare a adus aici cununa și a lăsat-o la mine pe leagăn?!» Zâna Zorilor se întristă!

Văzù pânea pe masă… Lipseau din ea trei bucățele: una de-a dreapta, una de-a stânga și una din mijloc.

Din vinul juneței lipseau asemenea trei înghițituri: una de de-asupra, una din fund și una din mijloc… A trebuit să fi fost cineva aicea… Zâna Zorilor se întristâ încă mai tare; îi păreà, că o doare ceva, și nu știà ce și unde…

Apa în fântână erà tulbure… Apă! apă a dus cineva de-aici!… Zâna Zorilor se supără.

Cum a putut intrà cineva fără veste?!…

Unde e paza cea aspră? năzdrăvanii? balaurii? Ce au făcut leii ferecați?! și zânele? și florile! și soarele?!… Nimeni n’a păzit? nimeni n’a fost la locul său?!… Zâna Zorilor se supără pe deplin.

«Lei, zmei, balauri, năzdrăvani, porniți, goniți, ajungeți, prindeți și aduceți», poruncì Zâna Zorilor în supărarea ei cea mare.

Porunca sună, și toată lumea se puse în mișcare.

Petru s’a fost însă întins la fugă, încât nici razele soarelui nu-l puteau ajunge.

Toți veniră triști, toți aduseră vești triste. Petru a fost trecut peste marginile împărăției Zorilor, unde întreaga pază nu mai aveà putere.

Zâna Zorilor își uità acuma supărarea de tristă ce se făcù și trimise pe sântul soare, ca să umble ’n lume, să facă din șapte zile una… să cerce, să afle și s’aducă vești.

O zi din șapte zile Zâna Zorilor n’a făcut alta decât a stat și privit în calea soarelui, a privit… privit… pănă ce au început a-i curge lacrămile din ochișori, nu știm acuma de privitul cel mult, ori de durerea și dorul ei cel mare!

Iată-ntr’a șaptea zi sântul soare se reîntoarnă… roș, trist și obosit… Iarăș veste rea!… Hei! că Petru erà unde razele soarelui nu pot pătrunde!

După ce Zâna Zorilor văzù, că și cea din urmă cercare fù în zădar, dete poruncă aspră în țară:

Zânele să nu mai zâmbească, florile să nu mai miroase, vânturile să nu mai miște, izvoarele să nu mai curgă limpede, și razele soarelui să nu mai lumineze. Poruncì apoi, ca între lume și împărăția Zorilor să se lase vălul cel mare a întunecimii, prin care să nu străbată decât o singură rază din soare, care să ducă vestea ’n lume, cumcă «pănă ce nu v’a venì acela, care a dus apa dela fântână, soarele să nu se mai miște pe cer.»

A mers vestea în lumea cea întunecoasă… oamenii înțeleseră, că lumina cea grozavă nu e decât pentru lumina ochilor împăratului…

Nimeni nu vedeà în lume afară de împăratul; nimeni nu vedeà necazurile întunerecului decât împăratul. Dete dar fiilor săi Florea și Costan sfat și poruncă, ca să pornească, să meargă și să mântuiască lumea de întunerec. Cine a mințit una, minte și a doua; Florea se puse în șea și pornì către împărăția Zorilor acuma, când Petru a fost curățit calea. Când Florea erà s’ajungă la curtea zânei Zorilor, Zâna Zorilor simțì cumcă va să vină ceva străin. «Vine cineva? întrebă cam aspru.»

«Vine», răspunseră zmeii, ce stăteau pază la punte.

«Cum vine? peste punte ori pe supt punte.»

Puntea erà – acum știm noi – cum erà! Florea trase pe sub punte.

«Voinicul vine pe sub punte! răspunseră smeii cam în glumă.

«Grijiți de el, neagră vă fie lumina!» Zise acuma Zina, și primì pe Florea ca să intre.

Pe Florea-l trecură fiorii când văzù atâta frumuseță.

«Bun ajuns voinice! tu ai furat apa?

«Să fie de bine! zău eu am luat-o.

«Tu ai băut vinul?

Florea stete mut.

«Tu ai mâncat pâinea?

Florea zise «ba».

«Tu m’ai sărutat?»

Florea-și uită vorba.

«Na! oarbă-ți fie lumina! învață-te să mai minți!»

Zise acuma Zina supărată, și dete lui Florea două pălmi, una pe de-a dreapta, una pe de-a stânga, încât estuia i se întunecară ochii ca păcatul lui cel mare.

Doi zmei duseră apoi pe orbitul de Florea acasă, și treaba se gătì.

Pornì și Costan în urma frăține-său.

Pornì, ajunse, o pățì și reînturnă.

În lume nu mai rămase acuma nici o rază de lumină.

Așa rămase lumea ’ntreagă oarbă de dragul ochilor unui împărat…

După ce Zina Zorilor a văzut, cum-că nu poate aflà pe Petru, a chemat la sine pe întreagă țara sa, pe zmei, bălauri, năsdrăvani și lei, pe toate zinele, pe toate florile, pe toți supușii i-a chemat la sine. Chiar și sântul soare a trebuit să se coboare de pe cer, să desfrâne caii dela căruță, să-i bage în grajdiu și să intre la Zina Zorilor… Când au fost așa toți adunați împreună, Zina Zorilor nu le împărțì mai mult la porunci, ci tristă și mustrată cum erà, luă ziua bună dela toți supușii săi, le mulțămì pentru iubire și credință și-i trimise în lume, ca să meargă să facă fiecare după capul și pricepirea sa. Numai doi lei, doi zmei, doi bălauri și tot atâția năsdrăvani oprì la sine, ca să fie cine să-i păzească puntea. Trimise toate Zinele în grădină și lăsă, ca să nu intre ’n curte pănă ce nu o vor vedeà pe ea senină; lăsă ca florile să miroase d’aici înainte un miros, care îmbată orice ființă omenească, ca vânturile să se miște cântând atâta de dureros, încât orice suflet omenesc să plângă când le aude, ca isvoarele să curgă apă amară, și lăsă ca soarele pe toată ziua dată de Dumnezeu să arunce câte de șeapte ori șeapte raze seci în lume…

După ce toate aceste le rânduì, se duse la roata cea mare, pe care erà învârtit firul traiului omenesc, și oprì roata de a se mai întoarce și viața omenească de a mai curge… Dup’ aceea… Zina Zorilor s’ascunsă din fața lumii în fundul curții celei mari, în locul cel mai întunecos și mai negrijit…

Zmeii, balaurii și năsdrăvanii eșiră ’n lume și de rușine ce le erà, s’ascunseră în cele mai adânci pustiuri și peșteri – ca ochiul omenesc să nu-i mai vadă; leii ’și lepădară părul de aur și ferecătura de pe ghiare și dinți, și de supărați ce erau, se făcură sălbatici; Zinele s’ascunseră prin grădini; florile, isvoarele și vânturile se supuseră voinței Zinei Zorilor, și razele seci, fără căldură și lumină, și astăzi se văd întinse pe cer colea în nopțile de vară…

Viața omenească stete locului, și timpul încetà d’a mai curge…

Doi lei, doi zmei, doi bălauri și doi năsdrăvani se puseră pază la punte…

Cât a rămas împărăția Zorilor astfel, aceea nu se știe și nici nu se poate spune…

A trecut multă vreme așa fără să fi curs!

A înțeles și sânta Vinere, că Zina Zorilor s’a supărat; raza cea pustie și vântoasele ce cutrierau lumea întreagă i-au fost adus știre de mult… S’a supărat de jumătate, iar de cealaltă jumătate s’a bucurat: s’a supărat pentru-că nu puteà să mai privească în căutătoare, și s’a bucurat pentru-că vedeà pe Făt-frumosul său cel voinic scăpat și pe vecina sa cea frumoasă tristă… A mai fost apoi necăjită pentru-că i s’a fost spart ulciorul cu apa cea minunată.

Când sfânta Vinere văzù însă, că întunerecul nu mai înceată, lumina nu mai vine, și când perì și cea din urmă rază de pe pământ, zic, când sfânta Vinere văzù că Zinei Zorilor i-a trecut de glumă, ea poruncì vântoaselor, ca să pornească toate împreună, să se izbească în vălul cel mare dela marginea împărăției, să-l miște din loc și să facă ca lumina să curgă în lume.

Vântoasele porniră… care de care mai turbate, care de care mai grozave și mai înfricoșate,… cum merg adecă vântoasele… Ți se păreà, că au să ià lumea cu sine și să nu se mai oprească în loc cu ea…

Ajunseră la văl,… se izbiră în el… și cum se izbiră?… Vălul nu se mișcă!…

Vântoasele se mai isbiră odată… apoi încă odată… adecă de trei ori una după alta.

… Și apoi nu se isbiră mai mult… văzură cumcă vălul stă mai țapăn decât pământul în țâțânele sale… Stătură câteva clipite locului – rușinate și obosite, se întoarseră după aceea îndăret, și înconjurară odată lumea în mânia lor cea turbată… Ce a fost calea lor?… acuma-și poate gândi fiecare ce a fost! Bine cu de-a bună seamă n’a putut fi! vai și amar!!…

Vântoasele sosiră acasă și spuseră sfintei Vineri, cum și ce e cu vălul.

Sfânta Vinere se supără acuma și de cealaltă jumătate; trimise vântoasele la curtea împăratului, ca să ducă lui Petru vorbă și sfat: să meargă să steà de vorbă cu Zâna Zorilor și să facă ce va face, ca să aducă lumina în lume.

Vântoasele porniră de-a doua oară… acuma ceva și mai încet… mai nepripit,… ca și când pleci adecă în treabă bună și la om de nărăvală… Ajunseră la curte… Petru nu e!…

Vântoasele începură a se mișcà mai a străin.

Petru a pierit în cale.

Vântoasele luară curtea din stânga… apoi din dreapta… apoi din mijloc… O întoarseră, suciră, ridicară și aruncară până ce nu se mai alese nimic din ea… După aceea porniră cu vestea despre moartea lui Petru către coliba sfintei Vineri.

«Porniți cu toții în lume; mișcați tot ce e de mișcat, și aflați pe Petru. Viu sau mort mi-l aduceți! poruncì sfânta Vinere după ce auzì vestea cea tristă.

Trei zile și trei nopți vântoasele nu mai steteră…

De trei ori scoaseră copacii din rădăcini, de trei ori scoaseră râurile din cursul lor; de trei ori sfărâmară nourii isbindu-i de stânci; de trei ori măturară fundul mării și de trei ori prăpădiră fața pământului.

Toate fură în zadar!… Ele intrară acasă care de care mai obosite, care de care mai mânioase și mai rușinate.

Numai una n’a sosit încă: vântul cel de primăvară leneș, moale și întârziatic… Unde să fi rămas?… Toți știeau, că multă treabă n’o fi fost să facă… Cine știe… de obosit ce-o fi fost s’a pus undeva la răcoare… Nimeni nu-și mai băteà capul cu el.

Iac’odată într’un târziu, după ce toată lumea ș’a mai rupt gândul de a mai aflà pe Petre, frunzele începură a se mișcà.

Sfânta Vinere simțì molătatea suflării și eșì afară.

«Ce veste aduci? întrebă pe cea mai dragă dintre vântoase.

«Tristă e de tristă, dar bună-i de bună, șoptì vântul cel tânăr. «După ce m’am fost obosit de atâta cercare, de atâta spart și prădare, dădui de-o fântână seacă, și cugetai să intru în ea, ca scutit de surorile mele, să mă mai odihnesc înainte de a pornì către casă.

«Și ’n fundul fântânei aflași pe Petru? strigă sântă Vinere plină de bucurie.

«Da! și pe murgul de o parte.

«Dulce-ți fie vorba, dragu-ți fie sufletul, și pururea veste bună s’aduci! Zise acuma sânta Vinere cătră vântul cel de primăvară, îi poruncì apoi ca să se răpezească pănă la sânta Joe și să-i spună ca să gătească cu tigaea de aur, că de Petru nu e bine, să sară d’acolea până la sânta Miercure, și să-i spună ca să vină la fântâna cu apa vieții.

«Ințeles-ai? îi mai zice sânta Vinere. Să fii cu’n picior aici, cu unul acolo! și porniră cu toții… Sosiră cu toții la fântâna cea părăsită…

De Petru nu erà decât os și cenușă.

Sânta Miercure luă oasele și le închee la olaltă… Nu lipseà niciunul.

Sânta Vinere poruncì vântoaselor ca să desfunde fântâna, s’arunce pulberea în sus și s’adune cenușa lui Petru… Toate se făcură…

Sânta Joe făcù foc, culese rouă de pe frunze în tigaea cea de aur… și puse tigaea pe foc… Când apa începù a fierbe, sânta Miercure zise trei vorbe… privì odată cătră răsărit, odată către apus, odată către mează zi, odată cătră mează-noapte, apoi aruncă earba vieții în apa cea feartă.

Tot așa făcù și sânta Vinere cu cenușa lui Petru. Sânta Joe numără după aceea, unul, două, trei, și luă tigaea de pe foc.

Din cenușa lui Petru, din rouă și din earba vieții s’a fost făcut o unsoare mirositoare. Vântul cel de primăvară suflà odată peste ea, și unsoarea se sleì. Acuma unseră oasele lui Petru cu unsoarea de șeapte ori în jos, de șeapte ori în sus, de șeapte ori cruciș, tot de atâtea ori curmeziș, și când fuseră gata, Petru sărì în picioare… pe de o sută și pe de o mie de ori mai frumos decât cum a fost… pe de o sută și pe de o mie de ori mai voinic și mai fălos decât cum a fost!

«Sai pe cal, voinice! zise sânta Vinere.

Indată ce Murgul simțì pe stăpânul său în spatele sale, începù a nechezà și a scăpărà din picioare… Erà mai viu decât cum a fost când-va!

«Unde pornim? întrebă vesel.

«Cătră casă! răspunse Petru.

«Cum să mergem?

«Ca blăstămul!

Petru mulțumì de vorbă și treabă, se întinse apoi la cale, și merse… merse…, cum merge adecă blăstemul… până ce ajunse la curtea împăratului. De curte nu mai erà decât locul… Nu vedeai urmă de om, dela care să poți auzì o vorbă sau o veste… Eacă într’un târziu baba Birșa eșì din fundul unei pivnițe mucezite.

Petru înțelese ce e, cum, din ce pricină, întoarse frâul Murgului, și merse mai repede decât cum a venit… Nici nu răsuflă până la împărăția zorilor. Câtă vreme a trecut, de când a rămas cum a fost să rămână trebile ’n împărăția Zorilor aceea cu vorbă și graiu nu se poate spune…

Multă vreme a trebuit să treacă!…

Când Petru sosì la punte, în soare nu mai erau decât trei raze luminoase, șeapte calde și nouă seci,… celelalte toate le-a fost lepădat cu deamănuntul… Când Petru se oprì cu Murgul, toată lumea se oprì cu el, ca să vadă ce va fi să fie acuma.

Zâna Zorilor simțì, cum că ceva deschilinit trebue să fie ’n apropiere, că-i părea că tocmai acuma s’a deșteptat din visul cel ce-a făcut-o tristă… Ea dorea… nu știa ce… tocmai ca și atuncea… «Cine vine?» întrebă cam cu jumătate de gură.

«Ține-te bine stăpâne!» zise murgul.

Petru strânse din pinteni, trase din frâu, și nici nu se simțì până ce fuse de cealaltă parte de punte.

«Voinic vine peste punte!» strigară păzitorii ridicându-și pălăriile din cap…

Zâna Zorilor nu se mai mișcă din loc și nu mai grăì nici o vorbă… Ca pe nevăzute sărì Petru la ea, a cuprins’o în brațe, și o sărută… cum sărută adecă Feții frumoși pe zânele drăgăstoase…

Impărăteasa zorilor simțì, că simte ce n’a mai simțit… Nu mai vorbì, nu mai întrebă ci făcù semn ca să bage pe Murgul în grajdul soarelui și intră cu Petru în casă…

Zânele începură a zâmbi vesel; florile începură a mirosì dulce; isvoarele deteră a curge limpede; vânturile se prefăcură în cântec de bucurie; roata vieții începù a se întoarce mai repede decât prisnelul; vălul cel negru căzù la pământ, și soarele strălucitor se ridicà în sus către ceruri… sus… mai sus decât cum a fost când-va… Și’n lume se făcù lumină ca fața soarelui, încât nouă ani, nouă luni și nouă zile oamenii nu văzură nimic de lumina cea înfricoșată.

Petru merse acasă, aduse pe tatăl său cel bătrân și pe muma sa cea bătrână, făcù o nuntă încât îi merse vestea ’n nouăzeci și nouă de țări și se făcù împărat peste amândouă împărățiile,

Iară fraților Florea și Costan li se dete lumina ochilor… ca să vadă și ei fericirea lui Petru.

Asta a fost, dragii mei cei buni, povestea lui Petru Făt-frumos cu Zina Zorilor din țara soarelui.

Petru a trăit și a împărățit cu pace și cu sănătate,… și doară mai împărățește și astăzi cu ajutorul lui Dumnezeu.

---